• Leu / EUR4.9454
  • Leu / GBP5.7525
  • Leu / USD4.7424
Ziarul de Duminică

Jocul/ de Anders de la Motte

Jocul/ de Anders de la Motte

Autor: Ziarul de Duminica

12.09.2013, 23:40 173

Henrik HP Petterson este un mic escroc, căruia nu-i pasă de nimic şi face doar ceea ce îi trece prin cap. Într-o zi descoperă un telefon mobil care, în mod bizar, pare să ştie aproape totul despre el. Prin intermediul obiectului este atras spre o nouă experienţă, un Alternate Reality Game, care se desfăşoară în lumea naivă a societăţii suedeze. După ce a trecut cu bine de proba iniţială, a fost însărcinat cu o serie de misiuni captivante care au fost filmate pentru a fi ierarhizate şi judecate de un cerc restrâns de internauţi. Cu cât drama, recompensele şi, nu în ultimul rând, aprecierea fanilor cresc, cu atât HP îşi asumă riscuri din ce în ce mai mari. Curând ajunge să fie dispus să facă aproape orice pentru a rămâne în Joc.

Inspectoarea de poliţie Rebecca Normén este exact opusul lui HP. Ea deţine controlul asupra vieţii ei, iar cariera sa în cadrul departamentul de pază de la Säpo este promiţătoare. Totul ar fi fost perfect dacă fericirea nu i-ar fi fost umbrită de câteva bilete găsite în dulapul personal. Oricare ar fi fost autorul lor, ştia, în orice caz, înfricoşător de multe detalii legate de trecutul ei. Genul de lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le ştie. Dar de ce? E cineva care vrea să se joace cu mintea ei?

Jocul le acaparează din ce în ce mai mult vieţile, timp în care destinul lui HP se apropie în mod inevitabil de cel al Rebeccăi. Dar dacă realitatea este doar un joc, atunci ce mai e real? Şi eşti cu adevărat sigur că vrei să intri în joc?

*

*       *

Se spune că o clipire este cea mai rapidă mişcare pe care corpul omenesc o poate realiza. Cu toate acestea nu se poate ridica la înălţimea sinapselor electrice din creier.

– Nu acum! a fost gândul care i-a străfulgerat mintea în momentul în care lumina l-a izbit brusc.

Şi din acest punct de vedere, avea dreptate. Ar fi trebuit să mai fie timp, suficient timp – aşa cum de fapt i se şi promisese. El urmase totuşi instrucţiunile ca la carte, făcuse exact ceea ce i se spusese să facă.

 Deci asta nu ar fi trebuit să se întâmple.

Nu acum!

Chiar nu!

Uimirea lui era uşor de înţeles, ca să nu spunem logică. Aceasta a fost de fapt ultima percepţie a simţurilor sale.

Într-o fracţiune de secundă explozia l-a transformat în bucăţi de puzzle carbonizate, pe care specialiştii aveau să reuşească să le pună cap la cap în mai mult de o săptămână. Bucată cu bucată ca într-un macabru joc de societate, până când a fost reconstituit cât de cât satisfăcător.

Dar în acest punct jocul luase demult sfârşit.

          

                                                1 - Wanna play a game?

 

Textul a apărut pentru a mia oară pe display-ul calculatorului şi de fiecare dată HP a făcut clic agasat pe butonul de închidere. Nu, nu voia să joace niciun afurisit de joc. Singurul lucru care-l interesa în momentul de faţă era să afle cum funcţiona telefonul mobil pe care îl ţinea nedumerit în mână şi dacă era posibil să pună în practică ceva atât de simplu precum a suna pe cineva. 

Trenul din Märsta la începutul lunii iulie, îndreptându-se spre oraş.

Căldură sufocantă de 30°C, cămaşa strâns lipită de spate, iar limba deja uscată şi lipită de cerul gurii. Fireşte, îşi fumase deja ultima ţigară şi singura destindere de care avea parte era vântul care se strecura prin ferestruica prăpădită de deasupra capului său.

Şi-a mirosit de câteva ori tricoul, iar apoi şi-a testat respiraţia. Rezultatele au fost, aproximativ, cele aşteptate. Aflat în deplasare, mahmur şi halenă cu miros de mortăciune, uh! O dimineaţă de duminică aproape perfectă, dacă nu ar fi distrus-o mici detalii precum faptul că de fapt era joi şi că trebuia să fi ajuns la muncă de mai bine de două ore. Se afla în perioada de probă.

Mare lucru...!

McJobb era naşpa în orice caz, o adunătură de nenorociţi cu un idiot calificat drept şef.

„Este important să te integrezi în grup, Pettersson!“ Da’ cum să nu! Ca şi cum el ar fi trebuit să îngâne cântecul de tabără Kumbaya toată ziua cu o adunătură de loseri şi să-şi treacă beţigaşe parfumate de la unul la altul... Singurul motiv pentru care se afla acolo era pentru a avea dreptul de a beneficia din nou de ajutor financiar.

„S-o credeţi voi!“

L-a descoperit fix după ce a trecut de Rosersberg. Un mic obiect argintiu în locul aflat pe cealaltă parte a culoarului. Cineva a stat acolo, dar acum locul era gol, iar trenul a plecat deja din staţie. Nu mai avea deci sens să ţipe şi să facă semne cu mâna dacă intenţiona cumva să facă pe omul corect.

Fiecare trebuie să aibă grijă de lucrurile lui!

A aruncat repede o privire în jur, s-a uitat, aşa cum se obişnuieşte, după camerele de supraveghere şi, când a observat că trenul era mult prea vechi pentru a suporta asemenea tehnologie, s-a mutat pe scaunul alăturat pentru a-şi inspecta în linişte descoperirea.

Un telefon mobil, exact cum bănuia, iar dimineaţa lui a devenit brusc puţin mai bună.

Model nou, unul fără butoane, având doar un touchscreen din sticlă.

Drăguţ!

Ciudat totuşi că numele producătorului era de negăsit. Sau poate telefonul era o versiune exclusivistă? Oare cifrele de pe spatele mobilului reprezentau emblema companiei?

128 era numărul scris uşor în relief cu cifre de culoare gri-deschis, înalte de aproximativ un centimetru.

Nu îşi putea aduce aminte să fi auzit vreodată vorbindu-se de un asemenea producător de telefoane.

Dar ce naiba?

Putea obţine o sumă frumuşică pe el de la bişniţari. Alternativa era probabil de a le plăti nişte piştari aceloraşi indivizi pentru a dezactiva codul de identificare, pe care proprietarul avea să-l activeze curând cu siguranţă, astfel încât HP să poată păstra telefonul.

Dar existau alte probleme mai apăsătoare...

Seara de ieri îi compromisese definitiv resursele financiare deja precare. Banii din cont se terminaseră demult şi toate portiţele de scăpare erau deja epuizate. Dar dacă punea azi mâna pe ceva, iar mâine pe altceva, uite aşa buzunarul se va umple iar.

Cum-necum o scotea la capăt; telefonul mobil era dovada vie a acestui lucru. L-a întors pe toate părţile pentru a-l examina.

Telefonul era mic şi subţire, doar cu puţin mai mare decât palma lui, cu partea exterioară din oţel şlefuit. O mică gaură de pe spatele lui indica prezenţa unei camere foto, iar în partea de sus se afla un sistem negru de prindere cu clipsuri, care probabil facilita prinderea acestuia de haine. Sistemul de prindere contrasta cu designul minimalist, iar HP era pe punctul de a-l scoate când deodată ecranul parcă a prins viaţă.

 

Wanna play a game?

 

Dedesubt erau afişate două căsuţe cu răspunsurile YES şi NO.

HP a tresărit de uimire. Din cauza mahmurelii nici măcar nu verificase dacă telefonul mobil funcţiona.

O prostie din partea lui!

El a apăsat pe căsuţa în care scria NO şi a încercat apoi să intre în meniu. Dacă avea noroc ar fi putut folosi mobilul câteva zile înainte ca proprietarul să-l blocheze.

Dar în loc să apară meniul, telefonul a început să afişeze în mod repetat aceeaşi întrebare, iar când – uitase deja pentru a nu ştiu câtă oară la rând –, deja iritat, a făcut clic din nou pentru a o face să dispară, era pe punctul de a se da bătut.

Al naibii mobil!

A înghiţit în sec de vreo două ori în încercarea de a-şi stăpâni greaţa. Mahmureala naibii, ar fi trebuit să îl ducă mintea la mai mult decât să le amestece. Simţea, de altfel, şi nevoia presantă de a-şi aprinde o ţigară. Şi apoi fata aia –  Doamne, ce eşec –, dar la ce altceva s-ar fi putut aştepta într-o suburbie?

A trebuit să mintă în legătură cu un meci de floorball la care promisese să participe şi să plece repede atunci când lumina necruţătoare a dimineţii a dezvăluit defectele descoperirii pe care o făcuse ieri-seară. Judecând după protestele slabe ale fetei, gândurile fuseseră probabil mutuale. Run Forrest, run!

Dar el de fapt nu se grăbea să ajungă acasă în strada Maria Trappgränd. O oprire la bişniţari, nişte dolari obţinuţi uşor care-i vor ajunge cu siguranţă pentru o pizza şi câteva beri la Kvarnen.

Pentru astfel de lucruri se găseşte întotdeauna timp.

Cu puţin noroc, îi rămâneau câţiva bani şi pentru puţină marijuana, telefonul nu era, totuşi, un model de duzină ca cele care „se întâmpla“ să-i pice în mâini de-obicei. Între 500 şi 1000 de coroane, câştig garantat, la urma urmei nu era deloc o zi proastă, în ciuda mahmurelii şi a vipiei.

 

Ecranul s-a luminat din nou şi degetul lui se îndrepta din obişnuinţă spre NU, când deodată a observat că mesajul era diferit.

 

                                     Wanna play a game, Henrik Pettersson?

 

                                                             Yes

 

                                                              No

 

HP a înmărmurit.

Ce naiba?

A aruncat câteva priviri în jurul său. Cineva îşi râdea de el?

În vagon erau 10–12 pasageri. În afară de o mamă cu doi copii neastâmpăraţi, aproape toţi ceilalţi păreau să-i împărtăşească starea de moleşeală. Cu capul lăsat pe-o parte, priviri sticloase, transpiraţie şi senzaţie de căldură. Niciunul nu se uita măcar spre el.

Şi-a îndreptat din nou privirea spre ecran. Acelaşi text. Cum naiba putea telefonul să-i ştie numele?

S-a uitat din nou în jur fără niciun pic de discreţie. Apoi a apăsat pe căsuţa NU.

Imediat a apărut un nou text.

 
 

                                    Eşti sigur că nu vrei să joci un Joc, HP?

 

Fragment din Jocul, de Anders de la Motte, în pregătire la Editura RAO. Traducere de Irina Nichitovici

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9454
Diferență: 0,0486
Ieri: 4.9430
Azi: 4.7424
Diferență: 0,8914
Ieri: 4.7005
Azi: 5.7525
Diferență: 0,5032
Ieri: 5.7237
Azi: 4.9466
Diferență: 0,2981
Ieri: 4.9319