Ziarul de Duminică

Jurnal în bocanci (IV). Despre limba de lemn cazonă/ de Călin Hentea

Jurnal în bocanci (IV). Despre limba de lemn cazonă/ de Călin Hentea

Jurnal în bocanci

Autor: Calin Hentea

01.06.2012, 10:04 167

Militarul, fie acesta român sau de orice alt neam, nu are voie să facă politică. Evident, de la această regulă universală fac excepţie militarii aflaţi sub stăpânirea unui regim totalitar, care nu le permite să aplice decât o singură politică. Aşa stând lucrurile, atunci când ajunge în faţa presei pusă mereu pe întrebări insistente, incomode şi adesea tâmpite, militarul ştie - aşa a fost instruit - că trebuie să răspundă scurt, clar, modest, în limitele stricte ale domeniului său de competenţă, dar mai ales fără nici un fel de angajare sau aluzie politică.

Rezultă fireasca întrebare: ce rost mai are atunci să iei un interviu sau o declaraţie unui militar? Ce-ar putea spune el interesant, dacă orice formă de manifestare în public a personalităţii sau gândirii sale este serios îngrădită de regulamente şi ordine? De obicei, mai nimic. Totuşi, cutumele democratice îi obligă şi pe militari să se exprime în public, deoarece şi ei sunt locuitori ai cetăţii, iar jurnaliştii nu se pot sustrage facinaţiei uniformelor vorbitoare.

Era în a doua jumătate a anilor 90, în plină campanie naţională pro-NATO, subiect de mare interes în presă. Reporter militar fiind, şi ca atare musai prezent la mai toate evenimentele interne legate de NATO, am observat o sensibilă diferenţă între ofiţerii occidentali şi cei români în privinţa ţinutei şi competenţelor de comunicare, vizibile de la primul contact. Ulterior am aflat că promovarea militarilor occidentali pe funcţii ce implică afişarea în public, comunicarea cu presa, dialogul internaţional se face - spre deosebire de români - după ce respectivul a dovedit că arată bine (nu are burtă, nu este pitic, nu are cocoaşă, nu are ticuri faciale, are o expresie plăcută şi o ţinută îngrijită) şi mai ales că ştie să comunice. În exerciţiile internaţionale organizate de NATO în cadrul Parteneriatului pentru pace, ofiţerii din armatele statelor ce se pregăteau să intre în Alianţă, erau învăţaţi să reacţioneze în diferite situaţii de criză mediatică, cum să răspundă întrebărilor tipice ale presei, ce informaţii şi cuvinte să folosească sau să evite, cum să privească sau cum să stea în faţa camerelor de filmare etc.

Aşa se face că aproape toate declaraţiile militarilor aliaţi de rang înalt aflaţi în vizită (de obicei tehnică) în România erau cvasi-identice (la fel ca şi întrebările): toţi afirmau sus şi tare că armata română "a făcut progrese pe drumul integrării în structurile euroatlantice" şi "se află pe drumul cel bun", dar "mai trebuie făcute eforturi", toţi evocau laudativ contribuţia militară românească în SFOR din Bosnia şi ulterior cea din Kosovo în KFOR, toţi îşi exprimau (dacă era cazul) "bucuria şi onoarea" de a fi avut în subordine miliari români şi în final asigurau pe reporter că tocmai avusese un dialog fructuos, pe multiple planuri, cu omologul său român ce se silea să zâmbească degajat alături. Oricâtă "limbă de lemn" afişau aceşti generali NATO, simplul fapt că era exprimată în varianta anglo-saxonă, că uniformele lor cădeau bine pe ei şi că ziceau ceva de bine despre noi, era considerat suficient de convingător şi interesant pentru ca vorbele lor să fie vânate cu sete de reporterii acreditaţi la M.Ap.N şi apoi date pe post sau pe prima pagină a ziarelor.

Mai greu era cu ai noştri generali, majoritatea având tinereţile prăpădite prin abrutizante şcoli militare şi şedinţe de partid, buhăiţi apoi prin birouri sau cazărmi mizere, tributari încă acelei găunoase limbi de lemn de sorginte ceauşistă ce nu mai putea fi acoperită de o traducere a reporterului. Arogantul general mioritic, şef sau comandant al - urma o denumire formată din multe cuvinte - se umecta instantaneu din cauza tracului în faţa microfonului ţinut de o fâţă tupeistă de la un ziar sau o televiziune ce o învăţase să se înfigă fără milă în interlocutor cu fusta cât mai scurtă şi decolteul cât mai larg. Oricâte astfel de "chinuri" ar fi îndurat bieţii generali români în faţa presei, care, nu-i aşa, "caută doar senzaţionalul" şi "le scoate vorbele din context", tot ei nu se puteau desprinde de imensul orgoliu de a se vedea la televizor sau în ziare, explicând doct despre "capabilităţile" militare româneşti, despre "interoperabilitate" cu structurile NATO, despre "standardele" la care se pregăteau militari din subordinea sa, pentru "a fi gata oricând să îndeplinească misiunea încredinţată". În ceea ce-i privea pe acei soldaţi sau subofiţeri ce aveau ghinionul de a fi interpelaţi de presă în timpul unui exerciţiu internaţional, ei erau paralizaţi de frică, neştiind ce-ar trebui să spună, să nu se supere şefii pe ei, să dea bine şi să nu aibă probleme din cauza asta. De fapt, sărăcia lexicală şi rigiditatea exprimării militarilor români din anii 90, asigura tocmai acel aer de autenticitate, de familiaritate al discursului; un răspuns mai "colorat" cu puţin umor sau cu detalii concrete sau Doamne fereşte! "mai intelectual" ar fi părut în mod sigur suspect propagandistic acelei audienţe neaoşe abia ieşită din menghina dogmatică a "Epocii de aur".

În ceea ce mă priveşte, de cele mai multe ori, nu am reuşit să-l fac pe interlocutorul meu fie acesta general sau soldat, român sau american, să-mi vorbească firesc şi natural şi nu ca un roboţel în uniformă sau ca un elev tocilar ce-şi recită poezia învăţată pe dinafară acasă. Eu cel puţin am încercat.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO