Înainte de a răspunde la această întrebare generică, se pune problema ce-l împinge pe un om să plece într-o misiune într-un teatru de operaţii mai mult sau mai puţin ostil? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de evident: pentru bani şi este valabil pentru imensa majoritate a militarilor de pe acest pământ.
Este însă la fel de adevărat că mai există oşteni de toate gradele care practică această meserie pentru că le place cu adevărat, pentru că le stimulează adrenalina şi ego-ul sau pentru că le oferă posibilitatea să urce în ierarhia militară. Puţini, extrem de puţini militari se duc la oaste din convingere, purtaţi de elanul unor nobile sentimente patriotice sau/ şi pentru apărarea unor înalte idealuri, motivaţii care au fost afişate exclusiv şi cu obstinaţie de propaganda comunistă (dar şi a altor regimuri totalitare): doar în acest fel se explicau "vitejia, abnegaţia, dăruirea în luptă (sau pe şantiere şi ogoare) a militarilor patriei noastre socialiste", din care unii au ajuns peace-keeperi.
Prin 1993-1994, ministrul apărării naţionale, generalul Niculae Spiroiu, era asaltat cu audienţe de medici şi asistente care îi cereau sprijinul pentru a fi numiţi să plece în Somalia, la spitalul de campanie din Mogadiscio în misiunea UNOSOM II, deoarece aveau nevoie de bani pentru diverse probleme familiale. Apoi, pentru misiunile de şase luni în Angola, care erau plătite foarte bine de ONU - mai ales la nivelul sergenţilor (militarii angajaţi pe bază de contract) - a început să se extindă după 1996 fenomenul şpăgii directe către comandanţii de la diverse eşaloane, cei care care făceau şi aprobau listele cu peace-keeperi. După 1997, şpaga în valută a devenit aproape lege (având tarife fixe cunoscute, fiind dată nu în plic, ci în agende), pentru sergenţii şi subofiţerii care voiau să plece în Bosnia, la Zenica în misiunea SFOR, acolo unde mult râvnita diurnă plătită de statul roman (nu de NATO) era de 30 de dolari pe zi pentru ofiţeri şi 25 pentru subofiţeri şi segenţi. După şase luni, aceşti bani, la care se adăugau şi alţii proveniţi dintr-o mică contrabandă cu ţigări şi băutură din magazinele fără taxe ale SFOR şi revândute localnicilor, se strângeau într-o sumă ce putea acoperi costurile pentru o garsonieră, pentru o maşină, pentru nuntă sau pentru mobilă în casă, cheltuieli fireşti pentru un tânăr, dar nerealizabile din solda mizeră din ţară.
Ceea ce printre civilii rămaşi în ţară nu se prea ştie este faptul că militarii români au fost şi sunt printre cei mai prost plătiţi dintre camarazii lor de misiune (poate doar bulgarii aveau diurne mai mici), că este extrem de umilitor acolo, printre oşteni de alte neamuri (care fac aceeaşi treabă şi în aceleaşi condiţii ca şi românii) să se vadă că eşti cel mai sărac şi că efortul, riscurile, frustrările, stress-ul, răspunderile la care eşti supus pe timpul celor şase luni nu sunt nici pe departe acoperite de cei câţiva dolari sau euro, pentru care te invidiază cei de acasă.
Am rămas mut de uimire în mai 2003, când l-am auzit pe secretarul de stat în Ministerul Apărării, Sorin Encuţescu (altfel un fost ofiţer rafinat şi cultivat în Occident), cerând cu nonşalanţă în faţa celor două companii de sergenţi dislocaţi în Kosovo să-i spună, aşa, pur şi simplu, pe faţă şi fără nicio garanţie de protecţie ulterioară, cine şi cui a dat şpagă să plece în misiune, iar el Encuţescu îl va trimite în tribunalul militar pe cel care a luat banii indiferent de gradul şi funcţia acestuia. Singura reacţie din partea trupei a fost un freamăt de zâmbete şi priviri stânjenite în dreapta şi în stânga, dar secretarul de stat a putut trece, probabil, în raportul de după misiune către nivelele politice superioare că zvonurile cu şpaga nu se confirmau, deşi toată lumea ştia că nu era aşa.
Fiind considerată mai periculoasă, diurna zilnică pentru misiunea din Albania din 1997 a fost ridicată faţă de cea din Bosnia la 40 de dolari pe zi - ofiţerii şi 30 subofiţerii şi sergenţii (ca şi când riscurile nu ar fi fost aceleaşi pentru toată lumea) şi aşa a rămas mulţi ani apoi. Aceeaşi diurnă a rămas valabilă şi pentru militarii din KFOR, Kosovo începând din 2000, unde iniţial situaţia era mult mai fierbinte decât în Bosnia sau Albania. În iunie 2002, înainte de a pleca la Kandahar, în Afganistan, într-una din cele mai riscante operaţiuni peste hotare, i-am susţinut în van pe comandanţii viitorilor "Scorpioni roşii" din Batalionul "Neagoe Basarab" din Craiova, care cereau o creştere simbolică cu cinci dolari a diurnei, drept recunoaştere a sporului de periculozitate a acelei misiuni, considerată de luptă, în comparaţie cu toate cele dinainte. Nu, nu s-a aprobat! Din prostie, din meschinărie, din nepăsare, din toate acestea la un loc, concentrate spre nivelurile superioare de decizie ale ministerului apărării şi guvernului. Deşi suma a fost şi este ridicolă pentru eforturile şi disconfortul unui oştean european trimis şase luni în Afganistan, ea a fost în sfârşit mărită (iniţial la 80 de dolari, şi apoi la 90 de euro) abia după ce primii militari români, Iosif Fogăraşi şi Mihai Samuilă, au fost împuşcaţi de talibani într-o ambuscadă pe 11 septembrie 2003 în pustietatea afgană.
În septembrie 2004 l-am rugat, în calitate de senior naţional al contingentului roman, pe ministrul apărării, Ioan Mircea Paşcu, aflat în vizită în KFOR, împreună cu un viceprim ministru Ioan Talpeş şi cinci generali, nu să ne mărească diurna de 40 de dolari, dar să ne-o plătească în euro, deoarece Kosovo era în Europa şi nu în SUA, iar toate cheltuielile se făceau în euro. Rar am văzut o asemenea demonstraţie colectivă de demagogie: acolo, în microbuzul de protocol, miniştrii şi generalii se întreceau să propună hotărâri de govern, planuri de măsuri pentru rezolvarea imediată a problemei, care a rămas o problemă nerezolvată încă vreo patru-cinci ani apoi.
Fără a impune prin ordin direct, ci doar prin recomandări cu substrat ameninţător, generalii armatei române au cerut militarilor care plecau voluntari în misiunile internaţionale din Bosnia, Albania, Kosovo, Afganistan, Irak să nu spună direct în faţa presei că o făceau pentru bani, din cauza sărăciei de acasă, sau pentru că dădea bine la dosar pentru promovări ulterioare. În Albania, spre exemplu, unde întrebările presei referitoare la motivaţia voluntarilor nu au lipsit, răspunsurile, însoţite de acelaşi zâmbet stânjenit, sugerau că oştenii plecau să facă ordine în răvăşita Albanie pentru ca România să intre în NATO şi ca să fie linişte şi pace în Europa. Nu a fost nici una, nici alta, pentru că România nu a fost invitată în NATO în 1997, ci abia în 2002, iar în Europa nu a fost linişte şi pace pentru că în mai puţin de doi ani, în martie 1999, a izbucnit războiul dintre NATO şi Iugoslavia din cauza provinciei majoritar albaneză Kosovo.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
