A fost o mare agitaţie. Partidele se agitau în Parlament pro sau contra trimiterii urgente de trupe în Albania, de fapt pro sau contra aderării la NATO. Militarii se agitau să selecteze oamenii, să strângă tehnica necesară, să facă planurile de operaţii. Presa revărsa imagini şi informaţii despre o ţară care intrase brusc în anarhie totală, cu armată, poliţie, justiţie, primari, funcţionari etc. dizolvaţi peste noapte într-un haos dominat de bande mafiote înarmate ce devalizaseră armamentul portabil din fostele cazărmi ale armatei. Cu alte cuvinte, era o agitaţie şi un sentiment de risc maxim al misiunii, pe care l-a împărtăşit toată lumea până ce detaşamentul Sf. Gheorghe s-a întors acasă.
Aflat la început de mandat, preşedintele Constantinescu şi-a impus punctul de vedere privind "România ca furnizor de securitate, nu doar consumator de securitate europeană", cu alte cuvinte să aducă un argument concret, dacă voia să aibă o şansă spre a primi invitaţia de aderare la NATO pe ultima sută de metri înaintea summit-ului de la Madrid ce urma să se desfăşoare la începutul lui iulie. Acel argument concret au fost cei 400 de militari şi tehnica aferentă constituiţi într-un detaşament de infanterie botezat ROMDET Sf. Gheorghe, chiar de 23 aprilie 1997, ce urma să plece în Albania, în misiunea Alba, iniţiată de OSCE şi încredinţată Italiei spre comandă şi coordonare.
Eu am avut doar 30 de secunde de reflecţie dacă accept sau nu să plec în misiune ca ofiţer de presă al detaşamentului, în timp ce şeful meu, colonelul Pricină, era "pe scurt" (reţeaua telefonică securizată a MApN) cu şefii din minister, şi am acceptat. Era o şansă reală de a face ceva serios ca jurnalist militar, nu doar festivisme şi jocuri demonstrative. Dar toată plecarea în misiune a însemnat numai festivisme şi jocuri demonstrative de ochii presei, în scop politic: ceremonie de trecere prezidenţială în revistă, sfinţire drapel şi trupe, discursuri, masă de post politico-militară în cazarmă, presă buluc, declaraţii, fotografii, familii de oşteni. Presă grămadă: toate televiziunile, radiourile şi ziarele naţionale, plus Mediafax, Reuters, National Geografic, WTN şi câţi or mai fi fost.
Toate acestea s-au petrecut pe 23 aprilie 1997, pe şoseaua Olteniţei din Bucureşti, în curtea Batalionului 2 infanterie "Călugăreni", cel care asigura efectivele detaşamentului, împreună cu oltenii din Craiova de la Batalionul 26 infanterie "Neagoe Basarab" (viitorii "Scorpioni roşii") şi între care a existat pe tot timpul misiunii o aprigă confruntare de orgolii. Spre deosebire de precedentele plecări în misiune internaţionale în străinătate ale militarilor români (ce nu fuseseră onorate de prezenţa lui Ion Iliescu în Somalia în 1993, în Angola în 1995, în Bosnia în 1996), de data aceasta venea Preşedintele în persoană şi toată lumea militară era sincer emoţionată şi onorată de a fi băgată în seamă la cel mai înalt nivel. Pentru moralul militarilor asta chiar însemna foarte mult ("E de-al nostru acum", "A vorbit pe limba noastră", "A refuzat umbrela la trecerea în revistă, deşi ploua", "Iliescu ne-a sfidat că era cu garda după el"), la fel ca şi cei 40 de dolari pe zi ofiţerii şi 30 dolari subofiţerii şi sergenţii (mai mult cu 10 dolari decât cei ce plecau în Bosnia, în SFOR, deoarece se considera că Albania era mai periculoasă) pe care urmau să-i primească pe durata misiunii. Pentru comandantul detaşamentului, colonelul Ioan Sorin, unul dintre puţinii colonei cu adevărat falnici şi arătoşi din armata română, cel mai mult a însemnat masa de post pascal (ciorbă de ştevie, piure de fasole, sarmale fără carne) pe care a luat-o doar cu preşedintele Emil Constantinescu şi unde acesta i-a spus să facă orice, dar să vină cu toţi oamenii întregi, acasă. Fără victime sau răniţi, de niciun fel. Erau în joc mari presiuni politice interne şi toate acestea au apăsat asupra lui Ioan Sorin în condiţiile speciale a ceea ce avea să se întâmple în Albania.
Până să plecăm, era să cad victimă secretomaniei de sorginte comunistoidă ce bântuia încă prin birourile marilor şefi din Statul Major General: unui general i s-a părut că eu, în calitate de ofiţer de presă, aş fi dezvăluit jurnaliştilor nu ştiu ce secrete privind transportul trupelor şi tehnicii cu trenul de la Bucureşti la Constanţa, unde urma să ne îmbarcăm spre un ferryboat spre Albania şi, în consecinţă, a cerut schimbarea mea din funcţie, plus o pedeapsă. Norocul meu a fost spiritul justiţiar de ardelean mândru al colonelului Ioan Chiciudean, şeful Direcţiei de relaţii publice, care a făcut rost de la Doru Dragomir (pe vremea aceea încă la "Evenimentul Zilei") de caseta audio cu ce spusesem eu şi, astfel, cazul a fost închis. Ca o ironie a sorţii, în urmă cu douăzeci de ani, acelaşi individ, pe vremea când era căpitan, iar eu, militar în termen redus, mă prinsese citind în postul de pază de la porcăria regimentului, "Iluzii pierdute" de Balzac: pe bună dreptate, mi-a dat zece zile de arest, degradare de la caporal la soldat şi (ceea ce a fost cel mai grav pentru mine, deoarece era cu doar cincizeci de zile înainte de liberare) m-a ras în cap, pentru încălcare de consemn şi neglijenţă în serviciu de gardă. La aproape zece ani după misiunea în Albania, aveam să-l revăd cu o milă amestecată cu dezgust pe jalnicul general, ajuns în penibilul stadiu de legumă alcoolică, dar cu trei stele pe umăr, bolborosind câteva cuvinte la trecerea sa în rezervă. Nu merită să-i dau numele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
