A doua zi după plecarea pe 1 mai 1997 cu surle şi trâmbiţe din Constanţa, ferryboat-ul Eforie a traversat Bosforul şi tot poporul din ROMDET Sf. Gheorghe a ieşit pe punte să vadă malurile Constantinopolelui, Cornul de aur, podurile. Pusesem ceva haine civile peste cămăşile mozaic, pentru că nava "Eforie" era comercială, iar comandantul declarase că avea la bord doar echipament militar, nu şi trupe cu armament şi muniţie: "aranjament" semilegal, tipic românesc pentru a economisi, probabil, câţiva dolari peste cei 4.000Ă2.500 care oricum au fost plătiţi ca taxă trecere pilotată prin Bosfor. Oricum turcii, balcanici şi ei ca şi noi, ştiau foarte bine despre ce şi unde transporta vasul.
Expresia "cu trenul pe vapor" nu este o metaforă, ci exprima o realitate. Toţi sergenţii sau MAC-ii (de la Militar Angajat pe bază de Contract cum li se spunea atunci) fuseseră cazaţi în compatimentele a şase vagoane de tren de clasa I, trase pe punte. Ofiţerii şi subofiţerii, repartizaţi pe cele două module bucureştean şi craiovean, au avut parte de paturi în cabine de 18 paturi (etajate), pe puntea superioară. Toţi aceştia, adică 400 de fiinţe umane dispuneau însă de aceleaşi câteva duşuri şi toalete, pentru nevoile şi toaleta zilnică. Aşa cum era şi firesc, după două zile apa de duş aflată în rezerva vasului (care nu era de transport pasageri, ci marfă), s-a consumat, dar ceea ce a fost mai grav, toaletele (tip turcesc) s-au înfundat ireversibil (pe când eram în Marea Marmara), revărsându-se în tot compartimentul chiuvetelor şi duşurilor. Cumplit. Ca urmare, un simplu pipi a devenit o probă de rezistenţă olfactivă şi vizuală, căci de altceva nici nu mai putea fi vorba. Lucrurile s-au complicat şi mai tare după ce a început să ni se distribuie hrana rece formată din caşcaval, salam de Sibiu, pate de ficat şi celebrele conserve CICALEX (acronimul de la Combinatul de Industrializare a Cărnii Alexandria), bună teoretic, dar care împreună cu situaţia sus-amintită au provocat o constipaţie generală în rândul vrajnicilor ambasadori mioritici ai păcii în "Ţara vulturilor". Fenomenul s-a accentuat pe măsură ce traversam marea Marmara, Egee, Mediterana şi în sfârşit Adriatica astfel încât la debarcarea pe 4 mai în portul Durres, un sergent a fost transportat de urgenţă la spitalul militar francez pentru a fi operat, (dar a scăpat până la urmă de cuţit cu nişte purgative extrem de puternice).
În timp ce sergenţii jucau şeptic sau poker, se tundeau americăneşte pe punte sau pur şi simplu ascultau muzică la casetofon (unii erau primii din neamul lor pe mare), noi ofiţerii am avut parte de câteva şedinţe de instruire asupra situaţiei care ne aştepta în teatrul de operaţii din Albania. Astfel am aflat unele informaţii destul de alarmante privind nivelul de risc al misiunii şi care tocmai din această cauză nu ne fuseseră comunicate în ţară, să nu transpire şi să producă panică: pericol de atac în scop de jaf, Comitete de Salvare Naţională locale confuze ca atitudine (d'astea avusesem şi noi în urmă cu opt ani), neutralitatea politică a Forţei Multinaţionale, nu se filmează la întâlniri fără aprobare, (oricum eu ca ofiţer de presă nu aveam handy-cam în dotare, dar unii sergenţi aveau cumpărate din Angola), reguli de folosire a armamentului, de negociere, sfaturi de a nu fi impresionaţi la posibile atacuri cu ouă sau pietre, pericol de provocări. Această frică de a nu crea panică acasă, de a nu lăsa impresia că am fi vreun moment în pericol a fost o angoasă dominantă a şefilor pe tot timpul misiunii. Adică nu plecasem oare cu muniţie de război la noi, care, ce-i drept, era zăvorâtă în containere şi nu fusese distribuită tot de frica unor accidente, de parcă n-am fi fost militari? Oare nu se spusese pe toate canalele de televiziune că Albania era stăpânită de bande mafiote anarhice, înarmate şi periculoase ce făceau şi jocuri politice? Oare însăşi misiunea noastră nu avea în mandatul său prevederea dreptului la autoapărare prin toate mijloacele, conform Cartei ONU?
Pentru mine problema cea mai dificilă era cea a transmiterii acasă a reportajelor mele atât pentru săptâmânalul armatei "Observatorul militar", cât şi corespondeţe pentru "Pro Patria" şi "Ora armatei". Pe vremea aceea nici vorbă de banalitatea telefoanelor mobile de astăzi (abia intraseră în ţară doar pentru cei mai înstăriţi companiile "Connex" şi "Dialog") detaşamentul avea un telefon prin satelit, dar numai pentru comunicaţii de urgenţă, cu aprobarea comandantului, deoarece costa foarte mult, precum şi câteva autostaţii mobile. Tot pe vapor am încercat să-mi cunosc camarazii. Aşa am aflat despre nişte funcţii în premieră în componenţa unei structuri militare româneşti trimisă în misiune externă: primul preot - Cârstea (părea un sfătos, dar a fost o imensă dezamăgire), primul ofiţer cu acţiunile psihologice - maiorul Eugen Lungu ce avea s-mi devină peste ani coleg şi foarte bun prieten de suflet, primul ofiţer de justiţie cu probleme de drept umanitar - căpitanul Florin Ganea, prima femeie - maiorul Daniela Şerban, în echipa medicală ce se va autointitula MASH, prima echipă de protecţie civilă dotată cu o autospecială multifuncţională.
Aşa stând lucrurile, atunci când am debarcat şi am fost cazaţi în prima noapte pe pământ albanez în tabăre de tranzit organizate de unităţile italiene şi franceze în fostele case de odihnă ale armatei albaneze, pastele lor ni s-au părut o delicatesă, dar mai ales duşurile lor de campanie instalate în corturi (cu presiune la apă şi apă caldă la discreţie) au fost o adevărată binecuvântare pentru deja împuţitele noastre trupuri omeneşti. Să nu uit: deşi ni se interzisese, şi eu şi alţi colegi nu ne-am putut abţine să nu facem o baie în Adriatica, dar fiind că taberele erau chiar pe mal. Următoarea baie aveam s-o facem peste exact două luni şi trei săpămâni, înainte de întoarcerea acasă, tot pe "Eforie" şi în aceleaşi condiţii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
