Ziarul de Duminică

Jurnal în bocanci (VII). La război cu puşca goală/ de Călin Hentea

Albania văzută din TAB

Jurnal în bocanci

Autor: Calin Hentea

22.06.2012, 00:00 184

Am debarcat în portul albanez Durres pe 4 mai 1997, ne aflam în Duminica Tomii, cu drapelul în frunte, pentru că era, nu-i aşa?, o misiune de imagine, să ne vadă lumea şi astfel să fim primiţi în NATO, ca băieţi buni, pe lângă premianţii deja calificaţi la integrare, ungurii, polonezii şi cehii. Şi ne-au filmat, atât televiziunea albaneză, cât şi o combat camera italiană. Nimeni însă nu s-a întrebat cum de era pericolul atât de mare în Albania, încât ataşatul nostru militar la Tirana ne-a întâmpinat la pantof, cravată şi pantalon cu dungă, în timp ce noi eram toţi la cască, vestă şi bocanc, cu pistolul la centură (fără gloanţe).

Sunt câteva clişee puternice de imagine care mi-au rămas din drumul de la Durres unde am debarcat, la Gjirokaster, localitatea din sudul Albaniei unde urma să fim dislocaţi: mulţimea incredibilă a cazematelor de beton, furnicarul de Mercedesuri de pe şosele şi faptul că am plecat fără muniţie la noi în cea mai periculoasă zonă a ţării aflată în afara controlului Forţei Multinaţionale. Am plecat aşadar a doua zi în zori cu detaşamentul precursor ce deschidea calea grosului trupelor, tehnicii şi materialelor: doar 70 de militari în 12 autovehicole, cu un transportor blindat de geniu în faţă, cu comandantul în frunte, dar, cum spuneam, fără un cartuş la noi, deoarece accesul la containerele cu muniţie rămăsese blocat pe puntea vasului de alte containere. "Ce facem dom' maior? I'auziţi cum trag ăia… şi noi… cu puşca goală!" mă întrebau sergenţii care trebuiau, teoretic, să asigure protecţia convoiului pe drum. "Bă! Vă faceţi ca şi cum aţi avea glonţ pe ţeavă, şi-n rest… Doamne ajută!" Şi ne-a ajutat.

Vrând să nu pierd niciun detaliu al peisajului, mă minunam şi eu şi ceilalţi de puzderia de cazemate de beton, ca nişte igloo-uri, ce erau dispuse pe mai multe rânduri în zona litoralului Adriaticii, printre palmieri şi plajele însorite. Am aflat apoi că fostul dictator comunist Enver Hoxha construise vreo 960.000 la 3 milioane de locuitori ca să se poată apăra de o invazie imperialistă din partea Italiei la vest şi Greciei la sud. Cât de multe şi solide erau cazematele, pe atât de puţine, prăpădite şi mizere erau blocurile de 4-5 etaje pe care le zăream prin localităţi. Toate însă erau împodobite cu antene parabolice de televiziune şi erau înconjurate de case şi mai sărăcăcioase, cu grădina plină de gunoaie. Poate tocmai de aceea săreau în ochi terasele de cafenele sau baruri, moderne, elegante şi ticsite de bărbaţi care fumau de zor şi ne priveau cu interes. Doar copiii ne făceau cu mâna. În acest timp, mândra noastră coloană militară era constant depăşită în viteză de Mercedesuri şi BMW-uri prăfuite, unele puţin buşite, toate grăbite. Probabil că povestea cu Mercedesurile în goană pe şosele este o trăsătură specific naţională albaneză, deoarece aveam s-o regăsesc întocmai peste doar cinci ani în Kosovo.

Apropo de viteză. Ruşine mare am păţit şi la dus şi la întors cu tehnica noastră motorizată care, deoarece era nouă (de la ştoc cum spuneau militarii), nu fusese rodată, toată cauciucăraia, racordurile, garniturile erau îmbătrânite şi au cedat, aşa încât mult vestitele noastre TAB-uri şi autospeciale, camioane şi ARO-uri s-au înşirat succesiv, în pană, pe zeci de kilometri, ajungând să se tracteze cu chiu cu vai una pe alta. Asta s-a întâmplat şi la dus şi la întors din Gjirokaster. "Oare ce-or fi zis în mintea lor albanezii ăia prăpădiţi de pe marginea drumului despre militarii aştia care veniseră din România să facă ordine şi pace la ei în ţară, dar li se opreau maşinile-n drum?", se întreba prietenul Eugen Lungu, un maior cu un enorm simţ al ridicolului şi al umorului. În plus, ne mai filmase şi o echipă a televiziunii greceşti "Ant 1", dar nu am aflat niciodată comentariul.

Cu chiu cu vai, am ajuns pe înserat în Gjirokaster. Urma să ne instalăm tabăra în cazarma unei foste divizii de artilerie albaneză ce se autodizolvase brusc după revolta anti-Berisha din februarie: după ce şi-au primit soldele restante, toţi militarii au devalizat depozitele de armament portabil şi muniţie şi s-au răspândit prin ţară, unii au fugit în Italia sau în Germania. Clădirile aveau un singur etaj, zidurile extrem de groase (excelente pentru păstrarea răcorii în lunile caniculare de vară), nu aveau apă curentă sau canalizare, întreg mobilierul fusese furat, până şi tocurile la geamuri, uşile dispăruseră.

După ce a fost organizată garda de noapte (evident tot fără muniţie), fiecare şi-a amenajat cum a putut un culcuş prin maşinile cu care veniserăm. Din oraş, din "Cetatea de piatră" cum era numit Gjirokaster, se auzeau rafale lungi de arme automate, iar trasoarele brăzdau neîncetat cerul. Bănuiam că era vorba despre lupte între bandele rivale. "Să-i rugăm frumos să ne dea şi nouă o ladă, două de muniţie, aşa de poftă, şi mâine le-o dăm înapoi", a glumit dulce-amar locotenentul-colonel Dumitru, care răspundea de securitatea detaşamentului.

A doua zi, în lumina dimineţii, după ce ne-am bărbierit cu apă minerală în cană şi ne-am şters cu batistele în oglinzile retrovizoare, am constat cu stupoare că în seara precedentă călcasem printre rahaţi canini şi umani, dar şi printre focoase şi capse abandonate pe jos, prin pietriş, de foştii locatari, militarii albanezi, astăzi aliaţii noştri din NATO.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO