Experienţa m-a învăţat, iar camarazii cu mai multe misiuni de peace-keeping decât mine mi-au confirmat, că dacă într-o bază dintr-un teatru de operaţii suportul logistic este asigurat de NATO sau americani, atunci viaţa cotidiană şi nevoile curente ale omului numit peace-keeper se desfăşoară firesc şi normal, dar dacă sunt asigurate din ţară, atunci este jale mare. La această concluzie am ajuns prima dată în Albania în 1997, iar apoi mi-am întărit-o în anii următori în Kosovo şi în Afganistan. Uriaşa diferenţă dintre cele două modalităţi de a privi şi asigura viaţa unui militar pe care statul respectiv îl trimite în străinătate să execute o misiune într-un teren ostil rezultă din mentalitatea societăţii şi a clasei politice respective faţă de om: Occidentul s-a construit prin respectul şi grija faţă de valoarea supremă care este omul, cetăţeanul unic şi anonim, în timp ce Răsăritul fost comunist şi îndeobşte România post-decembristă este dominată de dispreţul faţă de individ şi nevoile acestuia, oricând înlocuibile cu ale "altor zece care aşteaptă la uşă". Lucrurile au fost şi sunt mai dramatice în cazul oştenilor români, cei care trebuie, nu-i aşa? să execute "fără crâcnire misiunea încredinţată, suportând cu tărie privaţiunile vieţii de militar".
Spălatul. În fosta cazarmă a armatei albaneze (sediu al unei divizii de artilerie antiaeriană) nu exista canalizare şi apă curentă. În consecinţă, sergenţii au săpat fose pentru toalete, iar apa de spălat pe mâini şi bărbierit se aducea în cistene dintr-un lac sau râu din vecinătate. Duşul era posibil doar o dată pe săptămână şi trebuia făcut în mare viteză, la înghesuială în ADePeu, adică în Autospeciala pentru Decontaminarea Personalului, concepută pe vremea lui Ceauşescu în caz de atac nuclear, şi care servea acum drept duş pentru întreg personalul ROMDET Sf. Gheorghe. Ulterior, pe la sfârşitul lui mai, când deja era foarte cald, a fost găurit tavanul unui container, s-a instalat deasupra un burduf mare cu apă rece ce se încălzea la soare, şi cu ajutorul unei ţevi prevăzute cu un robinet şi o pară cu sită se putea face un duş rustic, dar individual.
Hainele, adică lenjeria şi uniformele (mereu pline de praful şi transpiraţia omniprezente), ni le spălam singuri, frecate cu mâna în ligheanul adus de acasă, deoarece nimeni nu avea încredere sau nu apuca la maşinile de spălat ce se stricau frecvent. Noroc că la uscăciunea toridă de afară totul se usca doar într-o oră. Victor Dediu, pe atunci expert parlamentar la Senat şi observator OSCE care a stat câteva zile bune în tabăra ROMDET a sesizat şi el că era cumplit ca o unitate, zis de elită, să fie trimisă în teatru cu un singur rând de ţinută mozaic din postav (rezervele erau puţine, mai mult pentru ofiţeri), cu un singur xerox şi acela vechi, cu un singur calculator. Ceea ce Victor Dediu nu a menţionat în interviul pentru Observatorul militar era faptul că după două luni de tăvăleală în praful albanez, uniformele aşa-ziş-ilor "ambasadori", care trebuiau să facă imagine României, arătau jalnic.
Nici vorbă de un sistem de poştă militară, să poată scrie sergentul o scrisoare la mândra lui din sat, care poate nu avea telefon. Exista doar un singur telefon cu linie internaţională în toată tabăra românească din Gjirokaster, funcţionând cu cartele cumpărate pe dolarii din diurnă (6,5 $ pentru 7 minute de vorbit acasă). Deasupra lui un mucalit a pus un afiş în care vorbitorii erau rugaţi să nu mai facă sex la telefon pentru că excitau inutil satelitul şi să nu-şi mai înflorescă faptele de vitejie, altminteri se va mira lumea la întoarcere cum a mai supravieţuit cineva din detaşament. În acest timp, i-am văzut nu o dată, pe soldaţii italieni vorbind de zor acasă la "moleculare" de pe plaja campului lor din Vlora, pe malul Adriaticii.
De o viaţă asemănătoare au avut parte în 2002 şi "Scorpionii roşii" la prima lor misiune în Kandahar, aşa cum mi-au povestit-o cei ce-mi fuseseră colegi în Albania. Au trebuit să-şi construiască singuri barăcile unde să doarmă din ceea ce lăsaseră în urmă canadienii ce se retrăseseră brusc în urma unui frendly fire american. Locul ce le fusese repartizat pentru aceasta în perimetrul campului american era aproape de latrine, aşa încât vara mirosul era insuportabil. Ulterior s-au putut muta. Echipaţi din ţară cu uniforme de camuflaj tip pădure (adică verde-maro) într-o zonă deşertică, mulţi dintre vrajnicii olteni de la Craiova, dintre care unii erau deja bine tăbăciţi prin soarele din Angola şi Albania, s-au ales cu arsuri şi iritaţii puternice pe mâini şi fese de la fierul încins al transportoarelor blindate şi care, încă din zori, deveneau adevărate cuptoare, în interiorul lor atmosfera fiind incandescentă. O climatizare corespunzătoare zonei deşertice a vehicolelor de luptă (cum au toate maşinile occidentale) sau dotarea fiecărui soldat cu aşa numitul camel-bag (un rezervor de apă potabilă purtat în spate ca un rucsac şi prevăzut cu un furtun pentru băut care costa în PX-ul american circa 30 de dolari) li s-o fi părut finanţiştilor şi marilor comandanţi de la Bucureşti un mult prea mare şi nejustificat lux. Doar articolele vehemente despre toate aceste necazuri ale "băieţilor noştri" scrise de corespondenţii de presă duşi în Afganistan să scrie de bine şi să facă imagine şefilor, i-au înduplecat, după mai multe luni, să le remedieze.
În campurile italiene, belgiene, americane sau multinaţionale ale NATO din Bosnia sau Kosovo în care au fost dislocaţi românii, situaţia era cu totul alta. Băieţii locuiau câte doi, trei, mai rar patru, în camerele din aşa numitele CORIMEC-uri, care erau nişte bungalouri standard prevăzute cu toalete şi duşuri la capătul unui culoar de şase-opt camere. În toate camp-urile NATO există cel puţin o sală de fitness, dotată cu toate aparatele esenţiale, şi, cînd este cazul, cu aer condiţionat. Rufele şi hainele militarilor se spală centralizat la serviciul de Laundry, iar mesele cuprind obligatoriu mai multe feluri din care fiecare putea lua cât avea nevoie, începând de la fructe, până la fripturi sau sucuri şi îngheţate. Mulţi sergenţi provenind de prin satele sărace ale României au mâncat şi dormit într-o misiune NATO mai bine decât acasă. Acolo au aflat ei de brânzeturi franţuzeşti, de fructe de mare şi paste italiene, despre deliciile patiseriei şi ciocolatei franceze sau belgiene, de tartar barbeque şi îngheţata americană, ca să nu mai vorbim de feluritele mărci de bere sau chiar vinuri, coniace, whisky-uri la preţuri fără taxe din magazinele speciale ale campurilor NATO numite PX.
Este falsă preconcepţia că românii ar fi mai "fomişti" sau mai "beţivi" decât alte naţii. Acolo, în teatrele de operaţii, unde instinctele primare sunt, din cauza stressului, mai puţin reprimate, se poate vedea că foamea şi setea de alcool nu sunt nicidecum caracteristice unui anumite naţii. Poate de aceea sunt atât de populare şi de frecvente în toate campurile internaţionale deja celebrele barbeque-uri cu meniu extrem de simplu (grătar de porc şi pui asortat cu o salată şi udate îndeobşte cu bere, mai rar cu vin, dar totul în cantităţi pantagruelice) care se organizează la orice petrecere de adio, aniversare, zi naţională sau orice alt pretext. Considerate a se desfăşura în afara oricărui cadru oficial, la aceste barbeque-uri militarii - indiferent de ecusonul naţional pe care-l poartă, se îndoapă copios şi se îmbată temeinic (unii precum britanicii sau americanii o fac "în pas alergător", adică foarte repede), fără nici o jenă, poate pentru a-şi anestezia preţ de o noapte angoasele şi dorurile care-l macină. La un moment dat, prin 2002, în campul comandamentului principal al KFOR din Pristina, un general american (de fapt era un texan) a propus seniorilor naţionali prohibirea (după model american) a băuturilor alcolice. Problema a fost soluţionată rapid prin replica ironică a colonelului senior francez, care a afirmat răspicat că un pahar de vin la prânz sau la cină face parte din cultura tradiţională franceză şi că dacă respectivul general american nu poate stăpâni instinctele bahice ale militarilor săi, aceasta este problema lui (a texanului) şi nu a comunităţii militare internaţionale din acel camp. Una peste alta, în campurile comandamentelor centrale ale NATO din Pristina, Sarajevo şi Kabul, indiferent de severitatea măsurilor de securitate şi gradul diferit de asprime a misiunii, am descoperit o sumedenie de alte facilităţi destinate a-i face soldatului viaţa mai uşoară, pe care nu le-am întâlnit în nici o cazarmă românească.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
