Ziarul de Duminică

Jurnal în bocanci (XI), Rutina, tabietu’ şi incidentu’/ de Călin Hentea

Subsemnatul la ”masa de lucru” din dormitor, Gjirokaster mai 1997

Autor: Calin Hentea

20.07.2012, 00:00 151

Viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara, a unui peace-keeper într-o misiune internaţională se scurge invariabil între rutina îndatoririlor pentru care a fost trimis acolo şi tabieturile pe care şi le-a construit singur pentru ca timpul să treacă mai uşor. Acest ritual cotidian este spart uneori de câte un incident, simpatic sau antipatic, mai grav sau mai frivol. Tempoul acesta l-am cunoscut şi recunoscut în toate şederile mele mai îndelungate în străinătate. Mai trebuie spus că de fiecare dată totul începe cu o perioadă foarte agitată, când trebuie să înveţi totul în jur şi să te obişnuieşti cu te miri ce, pentru ca povestea să se termine în frenezia dinaintea plecării acasă, când faci cumpărături, când nu mai ai răbdare cu nimic, iar totul în jur ţi se pare fără însemnătate, pentru că oricum în câteva zile va aparţine unui trecut iremediabil.

În tabăra de la Gjirokaster, rutina a fost maximă şi exasperantă, tabieturile posibile erau minime, iar incidentele, indiferent de culoarea lor şi de impresia creată de presă, destul de puţine. După o lună de misiune, dorinţa cea mai arzătoare a tuturor celor 381 de vrajnici ambasadori români cu cască, vestă şi bocanci din Gjirokaster era să prindă o ieşire, oriunde, şi pentru orice motiv, în afara taberei, în oraş, în patrulă, în escortă, la adus apă şi alimente. Aveam să regăsesc acest sentiment şi în Kosovo, în campul comandamentului NATO din Priştina, unde condiţiile de confort şi divertisment oferite militarilor erau infinit superioare, dar tot simţeam nevoia acută să ieşim afară cu orice ocazie. Cel mai greu era pentru cei care, prin natura job-ului lor pe statul de funcţiuni al detaşamentului, trebuiau să stea în tabără, la bucătărie, la atelierul auto, la servicii, la făcut hârţogăraie etc.

De citit nu se prea punea problema (nu-i ardea nimănui, deoarece încordarea surdă a misiunii era persistentă), de văzut filme la videocasetofon, nici atât, mai ales că oferta era extrem de modestă (lipseau desigur filmele porno) şi condiţiile precare, aşa încât o partidă de fotbal sau de volei era o bună soluţie de descărcare a tensiunilor psihice acumulate, iar dacă oltenii jucau fotbal sau volei cu italienii (pe care i-am bătut zdravăn), atunci a fi în galeria de suporteri era mai pasionant decât în teren. Oricum câţiva sergenţi isteţi şi îndemânateci au creat din fiarele vechi din depozitele albaneze cu un bomfaier şi un aparat de sudură câteva aparate de fitenss funcţionale, adăpostite la umbra unei plase de camuflaj. De la sfârşitul lui mai, când au început ameţitoare călduri caniculare ce atingeau până la 47 C, după-amiaza nici nu se putea face mare lucru, moleşiţi cum eram, decât să tragem, fiecare pe unde putea, un binecuvântat pui de somn; mai rămânea câte o bere, două seara în dormitoare, cu muzică (de obicei populară) la casetofon, un joc de cărţi (nu neapărat doar poker), poveştile fiecăruia, fumat intens şi mai rar câte o beţie cruntă cu jocuri şi strigături (tot popular-folclorice). Aniversările sau onomasticile erau ocazii minunate pentru reuniuni pe bază de afinităţi şi prietenii la un grătar stropit din belşug cu coniac albanez (delicatesa de pe vremea lui nea Nicu, de data aceasta contrafăcut) şi vin roşu. De Sfinţii Constantin şi Elena a fost un chef monstru în toată tabăra, în timp ce nu departe în oraş albanezii ori se împuşcau între ei, ori sărbătoreau şi ei (niciodată nu ne-a fost clare motivele pentru care ei apăsau pe trăgaci), brăzdând îndelung cerul cu salve încrucişate de gloanţe trasoare, de toate calibrele. A fost minunat. Trecuse doar o lună de când sosisem în Albania şi ne făceam probleme şi planuri de apărare faţă de împuşcăturile pe care le auzeam în fiecare seară din oraş. Afişul pus la intrare în clădirea comandamentului pe 8 iunie 1997 de un maior oltean, mititel şi mucalit, Marin Neacşu, reda cu tâlc atmosfera acelei perioade: "Urgent, urgent, urgent! Azi ora 19.00. stăpânul nostru îşi va strânge iarăşi turma cu kalaşnicovul. Rugăm ROMDET să nu se alarmeze pentru a crea panică în rândul suratelor şi a nu le împrăştia din nou, fapt care ar duce la destituirea mea din funcţie. Mulţumesc anticipat! Berbecul şef de la stâna din vale". Era vorba de restricţiile prea severe faţă de ieşirea militarilor în misiune în afara taberei şi la frica nejustificat de mare faţă de posibile incidente soldate cu victime care bântuia conducerea ROMDET.

Distinctă ca personalitate de grosul trupei şi foarte simpatică a fost grupa medicală, care, încă de la început, s-a autobotezat MASH 13, corespunzător popularului serial de televiziune ce tocmai se încheiase şi numărului de cadre medicale care o formau. Începând cu şeful, căpitanul Dan Orosan (care era chiar chirurg) şi care şi-a zis Hawkeye Pierce, fiecare şi-a atribuit numele unuia din personajele serialului care credea el că i se potrivea (doar anestezista Daniela Şerban era brunetă şi nu avea nici pe departe caracterul lui Margaret Houlihan, dar era tot maior). Aceasta nu i-a împiedicat să-şi facă excelent treaba, adesea cu mijloace extrem de precare. O mare dezamăgire, şi nu numai pentru mine, a fost însă preotul Cârstea, din prima promoţie de preoţi militari care venea din brigada de la Sf. Gheorghe. La început, părintele chiar părea devotat misiunii sale: a împărţit cărţi de rugăciuni la întreg personalul, a amenajat apoi o mica bisericuţă într-un container, unde ţinea cuvenita slujbă de duminica dimineaţa şi la care iniţial au venit mulţi militari. Apoi, când băieţii l-au văzut pe Cârstea preocupat mai mult de cursul de schimb leu-dolar din ţară, de preţul aurului şi al ţigărilor, de achiziţia de ceasuri Seiko şi brânză de la aromâni, circulând - din cauza căldurii desigur - în ceva similar izmenelor prin tabără şi în plus "afumat" puternic, părintele şi-a ţinut slujba duminicală cam de unul singur. În schimb după întoarcerea lui în ţară, părintele Cârstea a dat în presa militară interviuri apăsat convingătoare despre activitatea lui pastorală în Albania, pentru cei ce nu-l văzuseră în acţiune.

Mult mai repede decât ne aşteptam (toată lumea credea că vom sta cel puţin şase luni) OSCE a hotărât retragerea Forţei Multinaţionale de Pace din Albania (care era formată din militari provenind din opt ţări sub comandă italiană) după alegerile generale din 29 iunie. Unii, ca mine, s-au bucurat enorm, alţii - majoritatea - şi-au făcut socotelile şi au constatat că dolarii adunaţi din diurna celor mai puţin de 90 de zile de misiune, nu le ajungeau faţă de nevoile şi proiectele lor care îi motivaseră să plece voluntar. Soluţia de rotunjire a bănuţilor a venit din realitatea cotidiană albaneză, în care contrabanda cu ţigări şi electronice provenind din Grecia ocupa un loc de frunte. Nu ştiu cine şi cum a stabilit contactele, dar începând din primele zile ale lui iulie, aproape zilnic venea la punctul de control al taberei câte un camion încărcat fie cu baxuri de ţigări Assos şi LM (în acea vreme ţigările şi băutura nu se vindeau cu timbru), fie cu electronice (în special, televizoare Sony de diferite diagonale, combine muzicale Panasonic cu mulţi waţi şi camere portabile de filmat) care au fost cumpărate de băieţi în scopul de a le revinde în ţară cu un profit de cel puţin 100%. Puţini au investit în ceasuri electronice sau bijuterii de aur, dar toată lumea nu discuta decât despre raportul preţurilor în dolari din Albania faţă de cele în lei din România. Şi uite aşa, la întoarcerea pe acelaşi ferryboat Eforie, cu aceleaşi toalete înfundabile după două zile şi prea puţină apă pentru duşuri, toate containerele, cabinele autospecialelor, interiorul TAB-urilor erau burduşite cu respectivele cutii de carton cu ţigări şi electronice. Când am trecut de Dardanele şi am intrat în Marea Neagră, băieţii au început să-şi facă probleme că, dacă vor fi controlaţi de vamă, va scădea substanţial profitul planificat. Noroc că în entuziasmul general al oficialităţilor, care au răsuflat uşurate că, în ciuda emoţiilor, ne întoseserăm cu toţii întregi acasă, nimeni nu s-a mai gândit să le facă vreun control bravilor peace-keeperi şi ambasadori mioritici. În schimb nimeni nu a scăpat de fanfare, discursuri, interviuri, poze şi pupături.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO