Tot timpul cât am fost ofiţer de presă sau de relaţii publice (unii chiar dădeau o mare importanţă denumirii funcţiei ca şi când titlul ar fi avut vreo influenţă asupra naturii muncii) al ROMDET Sf. Gheorghe în Albania, am fost între ciocanul şefilor şi nicovala presei, dar ţinut la focul mic al camarazilor. Şefii, adică comandantul Ioan Sorin, cei din conducerea Direcţiei de relaţii publice a Ministerului Apărării şi mai ales a Statului Major general, vroiau să dau informaţii numai de bine, optimiste, din care să rezulte cât de frumoşi, buni, umani şi capabili suntem noi, militarii români (adică numai buni de primit în NATO) şi dacă se poate cu date cât mai puţin concrete (vezi Doamne să nu scap oarece secrete sau să nu se interpreteze nu ştiu ce detalii). Presa, adică jurnalişţii de la ziare, televiziuni, radio, vroiau însă poveşti dramatice, cu ai noştri care înfruntau pericole şi le rezolvau cu bine, cu detalii suculente, cu exclusivităţi; nu aveau o atitudine împotriva misiunii sau a detaşamentului, ci dimpotrivă, dar nu se mulţumeau cu banalităţi rutiniere şi triumfaliste. În fine, camarazii mei din tabără, cei cu care, şi la propriu şi la figurat, mâncam din acelaşi cazan cu ciorbă, beam aceeaşi bere şi fumam aceleaşi poveşti, vroiau două lucruri; să nu rezulte cumva din transmisiunile mele că noi am fii acolo în vreun pericol ca să nu se panicheze familiile lor în ţară şi apoi, să le fie menţionat numele şi unitatea de provenienţă în articolele pe care le scriam pentru săptămânalul Observatorul militar (ca să-i poată remarca şefii lor direcţi de la Bucureşti sau Craiova). Atunci când se producea cu adevărat un incident cu potenţial fierbinte, ciocanul, nicovala şi focul îşi înteţeau subit "bătaia" asupra mea. Aşa era şi normal să fie.
Toate aceste lucruri pe care le vedeam singur, sau mi le povesteau băieţii la întoarcerea din teren, nu le puteam nici relata presei şi cu atât mai puţin să le explic. Nu puteam nici să vorbesc despre faptul că populaţia albaneză era nedumerită şi profund dezamăgită de ce Forţa, cu toate transportoarele, mitralierele şi soldaţii săi, nu o apăra împotriva jafurilor zilnice la care era supusă şi nici despre întrebările - justificate - ale ziariştilor de genul "Păi atunci voi militarii de ce aţi venit aici? Care este rostul vostru dacă nu aveţi mandat să faceţi nimic concret?" Ştiam din auzite şi din revista presei că jocurile şi interesele politice interne şi internaţionale erau foarte mari şi ascuţite, dar deşi acestea puteau justifica oarecum subţirimea căilor noastre de acţiune, ca militar nu le puteam comenta. Tot aşa nu puteam dezvălui presei gravitatea şi iminenţa reală a celui mai teribil pericol la adresa vieţii militarilor români, care era tocmai depozitul de muniţii de mare calibru lăsat vraişte de militarii albanezi după dezertare, muniţie care putea exploda accidental oricând şi atunci n-ar mai fi rămas piatră peste piatră şi suflet viu în toată tabăra.
În acest context destul de tensionat, nu puţine au fost ciocnirile pe care le-am avut cu "100" - acesta era indicativul prin staţie al comandantului Ioan Sorin, care nu-mi aproba toate deplasările şi contactele cu civilii albanezi pe care le consideram necesare, mai îmi taia din materialele pe care vroiam să le trimit în ţară (îndeobşte la Observatorul militar sau la Pro Patria) şi era foarte restrictiv cu accesul la telefonul prin satelit din centrul de transmisiuni pentru corespondenţe, deoarece costa foarte mult. Deşi presa în ansamblu a fost extrem de binevoitoare şi susţinătoare a misiunii noastre în Albania, mai ales ziariştii civili erau încă priviţi cu multă suspiciune şi maximă rezervă de către majoritatea militarilor, inclusiv de "100".
Nu pot spune că m-am plictisit vreo zi din toate cele petrecute în Gjirokaster. Aproape zilnic veneau la poarta taberei ziarişti albanezi sau corespondenţi străini în căutare de informaţii şi declaraţii, cu sau fără acreditări de presă de la comandamentul FMP (dar la haosul local, ce mai conta un mic cartonaş cu ştampilă) cărora le serveam, ca un bun ofiţer de presă, cam acelaşi set de fraze standard, musai zâmbitoare şi lipsite de conţinut. Mai greu era cu jurnaliştii locali, care nu ştiau prea bine nici engleză şi nici franceză, deoarece acestora trebuia să le zâmbesc, gesticulat desigur, cel mai mult.
Am avut şi vizite jurnalistice plăcute sau chiar amuzante. Una a fost cea a unui tânăr jurnalist japonez colaborator la trei reviste militare din Tokyo pe care-l chema Taku Tonooka, şi care venise cu acreditare-n regulă de la comandamentul brigăzii italiene "Friuli" de la Vlora, căreia îi era subordonat ROMDET. Foarte politicos şi modest, interesat de tot şi toate, dar mai ales de tehnica militară românească, simpaticul Taku a dormit câteva zile chiar într-un pat liber din dormitorul nostru de şase ofiţeri, am mâncat, am băut şi am povestit împreună; desigur fără intenţie, la plecare, Taku a luat în rucsacul său şi aparatul de bărbierit cu lamă de ras a colegului Tudorică, pe care acesta îl primise de la tatăl său în ziua când plecase în şcoala militară. Mare tragedie, noroc însă că Tudorică era şi el un mare mucalit. Totuşi Taku a fost singurul ziarist care mi-a trimis apoi la Bucureşti revista MARU în care publicase articolul ilustrat despre ROMDET. Aş fi vrut să păstrez în arhiva mea şi fotografiile făcute de Vadim Ghirda de la Associated Press, care a venit şi a stat câteva zile cu un tânăr redactor, Cristi Creţan în campul nostru, dar nu a fost să fie. Cred că din motive de copyright.
În schimb Dona Tudor, temerara şi bărbătoasa ziaristă a TVR-ului care nu ratase nici o misiune internaţională a armatei române (fusese deja în Somalia, în Angola, în Bosnia) şi care a aterizat la noi în tabără cu o Dacie 1300 Break după ce străbătuse Albania venind prin Macedonia, a fost o prezenţă extrem de pitorească. Dona Tudor a realizat poate cel mai complet şi echilibrat reportaj de televiziune (peste 20 de minute) despre ROMDET în operaţiunea Alba difuzat apoi şi pe TVRi. Fiind însoţită de un versat ofiţer cercetaş aparţinând Direcţiei Informaţii, dar dislocat în comandamentul FMP din Tirana, Dona şi operatorul ei Florin Ioniţă au filmat cât au vrut în Gjirokaster şi în împrejurimi (locuri în care am ajuns doar pentru că eram cu ei), iar într-o seară am pus-o chiar de un mic chef ofiţeresc în cinstea ei, cu o oaie albaneză la proţap.
Un episod mediatic inedit mi s-a întâmplat în ziua alegerilor generale albaneze, pe 29 iunie 1997. Deşi eram perfect pregătit şi pe poziţie, am decis să nu fac o fotografie, să spunem nepotrivită, cu Catherine Lalumiere, reprezentanta Consiliului Europei, care, sub escorta militară italiană, efectua un raid cu elicoperul prin principalele oraşe albaneze pentru a constata cum se desfăşuraseră alegerile generale care aveau să pună capăt crizei. Doamna Lalumiere a aterizat pe aerodromul din Gjirokaster a cărui securitate era asigurată de trupele române şi tot sub protecţia lor au avut loc acolo pe câmp, în picioare şi discuţiile cu autorităţile şi oamenii politici locali. În final, doamna Lalumiere mi-a dat în exclusivitate o declaraţie extrem de binevoitoare la adresa militarilor români, după care s-a îndreptat spre elicopter. Ca să poată să ridice piciorul şi să se urce, a trebuit să-şi ridice şi fusta şi furoul. Mă aflam în imediata apropiere, aparatul foto era la ochi, dar nu am apăsat pe buton pentru că m-am gândit că nu era drept să existe fie şi doar pe film un asemenea clişeu... indecent. Evident îmi lipseau instinctele de paparazzi.
Extrem de penibile mi s-au părut numeroasele solicitări de declaraţii, cu răspuns previzibil primite de la diverse ziare, televiziuni şi radiouri din 'ară referitoare la părerea românilor din ROMDET despre faptul că România nu fusese invitată să intre în NATO la sumitt-ul Aliantei de la Madrid din 7 iulie 1997, dat fiind faptul că noi tocmai de aceea plecasem în Albania. Comentarii politice nu puteam face şi nici nu ştiam eu prea multe la vremea respectivă; şablonul cu dezamăgirea suferită, dar cu "noi vom continua să ne îndeplinim misiunea încredinţată" mi se părea teribil de fals şi chiar ridicol, iar faptul că multora dintre colegi puţin le păsa sau nu-şi dădeau seama de semnificaţia evenimentului, iarăşi nu puteam spune. Aşa că am apăsat pe pedala patetică: "Militarii români din Albania au primit cu stupoare vestea că Washingtonul a lăsat România în afara NATO. Pe toţi ne afectează situaţia asta. Nu putem rămâne insensibili în faţa unei nedreptăţi. Meritam cu prisosinţă să ne numărăm în primele state care au cerut aderarea". Poate aveam dreptate. Poate că nu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
