În 1997, nimic nu putea duce la bănuiala că Albania va deveni, în 2009, membru NATO. Puţini au fost chiar şi cei care şi-au dat seama că armele şi muniţia devalizate în 1997 din depozitele armatei albaneze din sudul ţării vor ajunge în mâinile gherilelor UCK din Kosovo, care vor declanşa în 1998 un război local soldat cu bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei în primăvara lui 1999. Deocamdată (mai-iulie 1997), singurul lucru cu care se mai mândreau albanezii era limba lor de sorginte ilirică şi despre care spuneau (ei, nu eu) că s-ar afla la originea tuturor limbilor Europei; tot în acea perioadă, un locotenent-colonel italian îmi spunea că Albania era un fel de Columbie a Europei în materie de droguri şi că reţeaua de prostituate din Roma se afla sub control albanez. Poate exagera. Cert este că numărul de refugiaţi albanezi, în special în Italia, dar şi în Grecia era foarte mare.
Nu am avut ocazia să văd prea multe locuri din răvăşita Albanie a anului 1997, dar şi acelea din goana transportorului blindat în care mă aflam: doar câteva oraşe şi sate din sud (acolo unde pornise în februarie revolta împotriva preşedintelui Sali Berisha şi unde se produseseră cele mai mari distrugeri şi violenţe) şi nimic din zona de nord, drumuri de munte înguste şi periculoase, câmpuri de cazemate de beton pe litoralul adriatic. Contrastele puternice îţi săreau pretutindeni în ochi. Înmormântarea într-un sat prăpădit de munte a unui căpitan albanez (mort într-o explozie la un depozit de muniţie) s-a făcut cu gardă militară, dar fără preot, în schimb sicriul avea pe capac un crucifix din aluminiu. Pe valea râului Viose am văzut doar femei trecute de prima tinereţe trudind la munci agricole, în timp ce bărbaţii ocupau terasele barurilor şi cafenelelor, circulau cu pistoale mitralieră la vedere sau se grăbeau, undeva, la volanul unor Mecedesuri şi BMW-uri cu sau fără numere de înmatriculare. În centrul "Cetăţii de piatră", Gjirokaster (sau Gjrokastra) oraş clădit într-o pantă accentuată şi care, aşa cum spunea Ismail Kadaré, pulverizase astfel legile arhitecturii şi urbanisticii, deoarece la nivelul acoperişului unei case se ridică temeliile alteia, printre clădirile din piatră de un pitoresc aparte ce ar fi putut constitui o atracţie turistică, te loveau vizual scheletele locuinţelor dărâmate de obuze şi gloanţe, grămezi de moloz şi gunoaie încremenite în decor, alături de caroseriile unor maşini arse, mobilă carbonizată, ambalaje multicolore. În centrul comercial al oraşului convieţuiau, pare-se amiabil, o piaţă de zarzavaturi, munţi de gunoaie, blocuri neterminate sau lovite de obuze, un elegant magazin burduşit cu aparatură electronică şi electrocasnică modernă, produse alimentare şi cosmetice, toate din Grecia, iar ceva mai încolo, lângă un chioşc de ziare, se afla punctul de lucru al şmenarilor, care operau la vedere schimbul de dolari americani, lire sterline, drahme greceşti, lire italiene şi leka albaneze. Nici vechea cetate medievală de piatră, ce fusese salvată de la paragină pe timpul lui Enver Hoxha prin transformarea ei într-un Muzeu Naţional al Armelor şi care devenise simbolul arhitectural al oraşului, nu arăta mai bine: fusese complet devalizată şi distrusă în timpul revoltelor oarbe din februarie-martie 1997, iar exponatele sale fuseseră deja traficate şi ajunseseră prin cine ştie ce colecţii private. Şi totuşi nu ţin minte să fi remarcat în Gjirokaster monumente uriaşe cu partizani din cel de-al Doilea Război Mondial sau urme ale regimului comunist al lui Enver Hoxha, aşa cum am văzut, din fuga TAB-ului, la Vlora sau Fier.
Am cunoscut în Gjirokaster - distinct prin profilul său cultural faţă de celelalte oraşe albaneze - oameni remarcabili, care rezistau demn sub povara nedreaptă a timpului pe care-l trăiau. Pe majoritatea i-am întâlnit în redacţia radioului local, unde mergeam pentru comunicatele către populaţie pe care le dădea comandantul Ioan Sorin; aproape toţi au ţinut să-mi arate legăturile şi cunoştinţele lor despre cultura română. Unul dintre aceştia era directorul Filarmonicii dn Gjirokaster, un bărbat jovial de vreo 60 de ani, care fusese în România, îl cunoscuse pe Nicolae Herlea, pe Victor Eftimiu, îşi amintea de librăria Eminescu din Bucureşti. Un regizor de teatru mi-a spus că ar vrea să realizeze acolo un spectacol cu "O scrisoare pierdută" şi un altul cu poezii de Eminescu. Unii încercau fie să mă atragă în discuţii pe teme politice (cam toţi erau împotriva preşedintelui Sali Berisha), fie să afle ce intenţii au militarii: spre exemplu, un pictor care spunea că făcuse patru ani de muncă forţată datorită pasiunii lui pentru Picasso, a recunoscut că albanezii şi-au dat seama că Forţa Multinaţională avea mai mult o funcţie psihologică de normalizare a situaţiei şi afirma că Albania nu avea în acel moment niciun proiect de viitor. Ofiţerii armatei albaneze pe care i-am întâlnit, aşadar dintre cei ce nu dezertaseră pentru a-şi lua câmpii, afişau şi ei o demnitate şi o mândrie impresionante, cu atât mai mult cu cât această atitudine contrasta cu situaţia deplorabilă, chiar umilitoare a ţării şi armatei lor. Toţi albanezii însă aveau în sânge o ospitalitate imposibil de refuzat: o cafea, ţigări, rachiu, o bere, trebuia să serveşti neapărat ceva, altfel se simţeau jigniţi.
Una dintre cele mai interesante şi pitoreşti experienţe le-am avut mai spre finalul misiunii în Albania, în satul de aromâni Palliokastra. De la ofiţerii cercetaşi am aflat că în regiunea Gjirokaster erau cam 23 de sate de aromâni, cu totul cam patru-cinci mii de suflete, care se adunaseră aici din toată Albania, acum cincizeci de ani. Ocupaţia de bază: oieri. De aceea erau acum, poate şi pe vremuri, dintre cei mai înstăriţi din zonă. La fel ca la noi în zona Sibiului. Pe timpul brutalei dictaturi a lui Enver Hoxha, când etnia aromână nu era recunoscută, le-a fost închisă şcoala, unii au ajuns în puşcării, dar şi-au psătrat tradiţiile şi limba, iar pentru conservarea etniei, căsătoriile se încheiau doar între aromâni. Aveau un sentiment religios ortodox foarte puternic şi de aceea erau mai apropiaţi de greci (biserica din sat fusese construită în urmă cu doi ani de greci). În Palliokastra, comunitatea de aromâni era de circa 200 de suflete, dar în Andropoci se aflau vreo 700.
Am fost invitaţi, ca reprezentanţi ai românilor cu care ei se considerau rude apropiate, prin părintele Stan Cârstea, mare amator de astfel de relaţii şi vizite. Faţă de profilul vizitei - considerată drept misiune de legătură şi apropiere faţă comunitatea locală - comandantul a hotărât să meargă pe lângă părinte doar ofiţerul de presă (adică eu), ofiţerul cu acţiunile psihologice, ofiţerul cu moralul trupei şi unul dintre ofiţerii de intelligence, plus câţiva sergenţi pentru escortă. Am fost poftiţi în casa celui ce era un fel de preşedinte al sfatului comunal: casă mare, cu boltă de viţă de vie, mobilă nouă din lemn sculptat, canapele, fotolii, gresie şi faianţă în baie, ca la noi. Masa era deja pusă în sufragerie şi a început cu mai multe ture de uzo, rahat cu nucă şi nelipsitele ţigări. Apoi femeile, care nu stăteau la masă cu noi, bărbaţii, au adus farfurii încărcate cu carne friptă de oaie, cartofi, urdă, murături. Chiar dacă nu comunicam prea lesne, în ciuda descoperirii unor cuvinte asemănătoare (schendură - scândură, ghine - bine, fecior, gurmazu - gât, fiata - fata, chicior - picior, mena - mâna), gazdele, stimulate de uzo şi de berea care au urmat, au trecut la cântece "Trandafir de la Moldova" şi Bună seara la stăpân". La plecare, am fost conduşi toţi ofiţerii pe jos la braţ de gazdele noastre aromâne, încet, cu oprire la biserică, până la ieşirea din sat: nu aveau nevoie de nimic, dar voiau să-i vadă albanezii, să se vorbească că noi românii suntem alături de ei. Atât.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
