Nu am fost dintre acei ofiţeri cu foarte multe misiuni internaţionale la activ. Am avut însă colegi care făcuseră, în ultimii zece-doisprezece ani, cam vreo cinci misiuni de câte şase luni fiecare în Kosovo, la Priştina şi vreo două în Afganistan, la Kabul. Pentru bani desigur, dar şi pentru că probabil nici nu avea motive prea multe să-şi petreacă timpul în ţară. Gigi, mi-a fost camarad într-una din "şederile" mele în KFOR, ne vedeam aproape zilnic prin campul comandamentului KFOR din Pristina şi reţin mai ales excelentul său tonus, optimismul său nedezminţit, sclipirea jucăuş-şmecheră din ochii săi. Încă de atunci era tachinat de colegi că trebuia să-şi facă buletin de Kosovo şi abonament pe ruta Bucureşti Pristina. Nu am ştiut însă niciodată ce era în sufletul lui Gigi, cum suporta el această prelungită alternanţă acasă-străinătate.
Un alt camarad cu studii de sociologie mi-a explicat despre aşa numitul "sindrom al emigrantului" care nu se simte bine nicăieri: acasă fiind îi lipsesc confortul şi facilităţile străinătăţii, dar în străinătate tânjeşte amarnic după ciorba şi familiaritatea celor de acasă. În mare măsură şi eu am traversat aceste stări, mai ales la cumpăna dintre încheierea unei misiuni de şase luni (când abia aşteptam să mă întorc acasă) şi primele două luni de după (când îmi lipseau confortabilele tabieturi kforiste). Lucrurile se petrec întocmai sau poate şi mai abitir, în cazul în care ai stat, să zicem la nişte cursuri de câteva luni, undeva, la vreo şcoală din Occident şi vii acasă în vacanţă.
În cazul peace-keeper-ilor, sau cel al militarilor care pleacă într-un teatru de operaţii ostil, mai apare în plus o confruntare surdă, ce are loc, conştient sau nu, în mintea şi sufletul său între trei realităţi divergente. Privite în succesiunea apariţiei lor în conştientul omului cu cască, vestă şi bocanci, acestea ar fi următoarele: realitatea de acasă, realitatea din campul multinaţional, realitatea din teatrul de operaţii. La confluenţa acestor realităţi, acolo în mintea şi sufletul militarului trimis pe coclaori bătute de soartă să facă neştiind prea bine ce, se produce stresul, cea mai grea povară a soldatului, pe care toată lumea o invocă, dar nimeni nu o ia în serios. Cu atât mai puţin în armata română.
Atunci când pleacă la război, acum spunem că "pleacă în misiune", oşteanul nostru nu are în cap decât amintirile de acasă: familia, ciorba, grătarul şi spriţul său, colegii şi berica, şefii cu şedinţele lor, praful din cartier, întreţinerea şi ratele la bancă, ştirile şi talk-show-urile, Logan-ul cumpărat din misiunea trecută, filmele reluate de mii de ori de televiziuni, prietenii la fel de ocupaţi cu viaţa. O rutină zilnică, intrată în firesc, arareori spartă de vreun eveniment, cum ar fi plecarea într-o misterioasă şi periculoasă depărtare pentru o bună bucată de vreme, cu toate că şase luni, sau un an maximum, nu este totuşi chiar aşa de mult. Oricum, nu este la îndemâna oricui să treacă, aşa de pe o zi pe alta, de la un stil şi ritm de viaţă, la altul, complet diferit. Cumplit este însă atunci când, luând legătura cu cei de acasă, fie aceştia colegi sau şefi, fie cei din familie, îţi dai seama că de fapt are loc un dialog al surzilor: familia îţi face capul mare cu nimicuri, cereri şi probleme ce ţie îţi par ridicole în comparaţie cu ce trăieşti tu, iar şefii au pretenţii aberante, faţă de care oricum ai reacţiona ştii dinainte că pici prost. Dacă te întorci din misiune cu aprecieri superlative înseamnă că "te dai mare" sau "te-ai pus bine cu occidentalii ăia ai tăi" (de eticheta asta am avut chiar eu parte), dar dacă ai avut un eşec sau ghinion, atunci devii brusc "o ruşine naţională", numai bun de ostracizat în toate felurile (am văzut şi situaţia asta la nişte colegi). Până la urmă, ceea ce atenuează toate aceste malentendu-uri sunt miraculoasele cadouri cu care soldatul românesc (nu ştiu care este situaţia la străini) trebuie să se întoarcă acasă şi pe care trebuie să le calibreze cu foarte mare grijă în funcţie de personalitatea primitorului.
A doua realitate cu care se confruntă peace-keeper-ul nostru mirotic este cea din camp-urile multinaţionale. Atunci când am picat în "Film City" - aşa se numeşte campul comandamentului principal al KFOR din Priştina, Kosovo - având în minte amintirea traumatizantei experienţe igienico-culinare din Albania, am avut un şoc: WC-uri şi spălătoare impecabil de curate şi cu apă caldă permanentă, mai multe feluri pe alese şi pe săturate dimineaţa, la prânz şi seara, alei asfaltate, camere mici dar confortabile cu mobilier nou şi aer condiţionat în bungalourile Corimec, spălătorie centralizată a rufelor. Aşadar tot confortul minim şi fără dichis al necesităţilor primare (foame, curăţenie, frig,somn) de care are nevoie un militar era asigurat automat la un nivel inexistent în unităţile armatei române. Plus o reţea impresionantă de magazine cu articole de îmbrăcăminte casual sau sportivă, ceasuri, băutură, ţigări, parfumuri, electronice, accesorii de tot felul la preţuri fără taxe vamale, adică mult mai mici decât în ţară. Plus o altă reţea de NSE-uri (National Support Element) - adică un fel de casă de legătură, recreere, informare ale marilor armate (americană, franceză, germană, italiană, daneză) unde funcţiona un bar deschis seara după ora 19.00 pentru toată lumea. Plus o sală de gimnastică mare şi superdotată, la care se adăiga o pistă de jogging de jur împrejurul campului. Plus un serviciu de Moral walfare care organiza tot felul de acţiuni recreative (inclusiv excusii în Grecia sau pelerinaje la Lourdes in Franţa). La atâtea plus-uri ce să mai ceri? Nimic, decât că trebuia s-ăţi faci cât mai bine job-ul pentru care fuseseşi trimis acolo.
Probabil că Gigi, colegul meu cu multe misiuni în Kosovo şi Afganistan se obişnuise cu aceste repetate alternanţe ale celor trei realităţi contrastante până la pragul în care nu le mai băga în seamă, ci le trăia pe fiecare în parte ca pe un dat firesc. Probabil că doar eu eram acela care fusese impresionat mai tare de succesiunea lor tocmai pentru că am trăit-o mai rar.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
