Prin 2003, un general american, foarte texan şi la fel de milităros, şef de stat major al KFOR spunea că dintre militarii internaţionali (la sfârşitul lui 2002 proveneau din 39 de ţări) încadraţi pe diverse funcţii în comandamentul aliat din Priştina doar 20 % munceau cu adevărat, 40% se făceau că muncesc, iar 40% nu făceau nimic altceva decât să bea bere la preţ redus. Atunci, ca şi acum, înclin să cred că generalul care era spaima tuturor din KFOR nu exagera prea mult. În pofida percepţiilor civililor de acasă şi a relatărilor din presă, aproape nimeni nu era pus "să împingă vagoane" în KFOR, iar dacă militarul respectiv putea comunica lejer în limba engleză, se descurca la fel de uşor la calculator, viaţa acestuia pe timpul celor şase luni de activitate în Kosovo putea fi chiar agreabilă. Am gustat şi eu din tabieturile cotidiene ce veneau parcă de la sine în acea confortabilă insulă multinaţională ce plutea cu o anumită candoare pe marea tulbure şi agitată care era Kosovo.
Până în septembrie 2004, atunci când la comanda KFOR a venit (conform unei rotaţii bine calculate în sferele înalte ale NATO de la Bruxelles) un general de trei stele francez, Yves de Kermabon, fost locotenent în Legiunea străină, tot personalul militar din Film City putea de sâmbătă orele 19.00. până duminică orele 23.00. să poarte în interiorul campului haine civile (blugi, tricouri, adidaşi, geci, hanorace). Cu alte cuvinte, party-urile din NSE-urile danez, francez, german, englez, italian de sfârşit de săptămână, stimulate de grătare nesfârşite şi înecate în valuri de bere se desfăşurau în civil. Apoi au continuat în bocanci, dar parcă nu mai aveau acelaşi gust. În fond, era o formă de descărcare a tensiunilor acumulate în cursul săptămânii, de anesteziere a unei inevitabile lehamite de tot şi toate, tipic cazone, universale şi tacit acceptată. Până la un punct: acest punct a fost depăşit de un subofiţer neamţ care era atât de beat când a ajuns în CORIMEC-ul său încât a deversat asupra colegului de cameră britanic aflat în timpul somnului întreaga consumaţie din acea seară; englezul indignat a făcut raport la comandant şi neamţul a plecat pleoştit acasă. Nu am fost niciodată într-un asemenea pericol de şoc nocturn deoarece fiind senior naţional şi având gradul de locotenent colonel am avut dreptul la o cameră single, ceea ce dincolo de confort, presupunea garantarea unei nepreţuite intimităţi.
În ceea ce priveşte programul meu zilnic, supus implacabilei rutine, era următorul: deşteptarea la 06.30 şi echiparea imediată; glonţ la un copios mic dejun englezesc (omletă, cârnaţi, fasole, cafea) în valoare de 2.50 Euro până la 07.45; 5 minute pentru o ţigară şi spălat pe dinţi, pentru că la 07. 50 îmi lăsam geanta în birou, iar la 07. 55. musai trebuia să intru doar cu o agendă şi un pix în Bat cave - sala de conferinţe a KFOR, unde în prezenţa principalilor ofiţeri din comandament era prezentat COMKFOR Briefing, adică informarea zilnică a comandantului. La început am fost panicat deoarece se vorbea succesiv în mai multe tipuri de engleză complet diferite fonetic (engleză-americană, engleză-engleză, enegleză-germană, engleză-italiană, engleză-franceză, engleză-olandeză, engleză-nordică, engleză-poloneză etc) după naţionalitatea ofiţerului respectiv care prezenta rapid, folosind numai acronime şi jargonul tipic kforist situaţia în domeniul său de responsabilitate (de la incidentele din ultimile ore, evoluţiile politice, intelligence, până la starea vremii şi vizite oficiale). După o lună am început să mă obişnuiesc cu acronimele, accentele multinaţionale şi să înţeleg cam tot ce se vorbea în Bat Cave. Chiar comandantul KFOR, generalul Yves de Kermabon cu care am avut o relaţie colegială mai apropiată datorită pronunţatei mele francofonii, a recunoscut că şi el avea uneori dificultăţi în a înţelege exact babilonia lingvistică din Bat Cave. După acest briefing central, urma prezentarea rezumatului acestuia pentru gradele inferioare din diferitele secţii ale comandamentului şi activităţile curente ale zilei: la calculator, pe teren, în săli de şedinţă (mai mici), sau afară din clădire, la o cafea şi o ţigară. La prânz era o pauză de masă de o oră pe care şi-o lua fiecare când vroia între 12.00 şi 14.00: românii, inclusiv eu, nu mâncam la Dining Facility unde prânzul era 6 Euro (noi având pentru masă 20 de dolari pe zi), ci mergeam la unul din micile restaurante albaneze unde ne potoleam foamea cu maximum 2 Euro; unii, cu program şi şefi mai flexibili, dădeau o fugă rapidă până la americani, în Camp Bondsteel (40 de minute cu maşina din Priştina) unde puteau mânca mult şi bine pe gratis - doar cu o semnătură de înregistrare în dreptul numărului personal de identificare. Alţii, mai puţin dedaţi plăcerilor culinare, făceau la amiază turul complet al magazinelor PX pentru a afla ce s-a bagat mai nou, dar mai ales care sunt reducerile de ultimă oră la articolele de îmbrăcăminte sport şi electronice, veste de mare interes printre români (şi nu numai) care circula apoi instantaneu.
Cel mai greu era cu şedinţele de după masa de prânz când moleşeala şi plictisul unor discuţii perfect anoste şi sterile deveneau foarte greu de mascat. Fericiţi erau cei ce aveau pretexte pentru a ieşi cu maşina afară din camp, oriunde, nu conta, dar afară. Programul se termina la orele 18.00., dar oricând era nevoie el putea fi prelungit. Ceea ce se întâmpla rar, în situaţii de urgenţă. Unii mergeau direct la sala de fitness sau făceau jogging pe pista special amenajată în jurul taberei - asta dacă nu o făceau dimineaţa la ora 5, pe răcoare. Oricum practicarea acestui sport era destul de aiurea, datorită prafului răspândit de termocentrala străveche de la Obilic, care făcea maronie zăpada iernilor şi plămânii peace-keeper-ilor. La ora 19.00, cum spuneam, se dădea drumul la bere în NSE-uri. Pentru cine era interesat. Singure farewell party-urile, la care era obligat de tradiţie orice militar la sfârşitul celor şase luni de misiune, erau mai antrenante, acestea fiind rezervate doar unui grup de colegi şi prieteni din KFORcare erau invitaţi: astfel fripturile şi berea parcă deveneau mai gustoase, deşi erau, evident, mereu aceleaşi. Mai se întâmplau şi întoarcerile celor din secţia PSYOPS după concediul de două săptămâni petrecut în ţară, ocazie cu care cel revenit marca momentul după brefing-ul de seară, chiar în sala de şedinţe cu colegii, oferind o bogată degustare din brânza şi vinul roşu specific.
Nemaiavând pretendenţi la calculatorul cu conexiune la Internet (cele pe care lucram noi erau conectate doar la reţeaua NATO) eu îmi ocupam serile scriind la prieteni (de la care doar arareori primeam răspuns) sau mă documentam pentru lucrările mele despre propagandă aşa cum nu o puteam face acasă: astfel am scris capitolul despre războiul din Irak din 2003 din cartea Arme care nu ucid. În sfârşit, o bere-două, o ţigară afară din CORIMEC şi cel mai târziu la 22.30 mă culcam. Programele televiziunilor occidentale nu mă pasionau deloc: destul mă chinuiam în cursul zilei să înţeleg ce ziceau unii şi alţii de prin toate colţurile Europei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
