Pe 17 decembrie 2002 am picat pentru prima dată în Kosovo, începând o misiune de şase luni în secţia de operaţii psihologice (PSYOPS) a comandamentului principal al KFOR din Priştina. Colegul meu, Mircea Pribek, predecesor în funcţia pe care urma să o îndeplinesc, m-a luat de la aeroport şi timp de două zile m-a bombardat (el calm şi eu crispat) cu tot felul informaţii şi cunoştiinţe despre viitorul meu job, despre locuri şi reguli necunoscute ale universului kforist, aşa că în scurt timp eram căpiat. În jurul meu, mereu gata cu alte poveşti şi peripeţii kosovare se perindau cu o uimitoare (pentru mine) familiaritate atât colegii români, cât şi cei străini; printre acestea era şi fraza de consolare că toţi trecuseră prin acea fază de panică şi blocaj informaţional de început de misiune. Apoi am aflat, colac peste pupăză, că peste doar câteva zile urma să vină în Kosovo un general important şi puternic, dar la fel de controversat (nu-i voi da numele pentru a nu-i face o publicitate nemeritată, dar şi pentru că mulţi se încadrează în tipologia sa), care ne făcea "marea bucurie" de a-i onora pe "băieţii din KFOR" cu ansamblul artistic Doina al armatei şi o frigotermă plină de sarmale, cârnaţi şi şorici, de Crăciun.
În decembrie 2002, armata română avea în cadrul KFOR un contingent important, format dintr-o companie de infanterie (de la Dej) înclusă într-un batalion belgian din nordul Kosovo, lângă Leposavic, o alta (din Focşani) în vestul provinciei, la Klina, sub comandă italiană, un pluton în sud, la Blace, în subzistenţa mult mai subţire a grecilor, precum şi o grupă de subofiţeri şi ofiţeri de stat major în comandamentul principal din Priştina. În total ceva peste două sute de militari români. Delegaţia venită de la Bucureşti a fost la fel de consistentă: convoiul cuprindea o autospecială frigotermă plină cu d'ale porcului pentru militari, un autocar cu interpreţi din Ansamblul Doina al armatei pregătiţi a susţine atât un repertoriu de cântece moldoveneşti, cât şi ardeleneşti, corespunzător provenienţei celor două companii şi, în fine, un microbuz doldora de colonei solizi, având în frunte un general cu stele multe, funcţie mare şi viitor politic, aflat în mare formă şi bună dispoziţie. Nu a lipsit nici un mic grup de jurnalişti (Alina Grigore de la "Evenimentul Zilei", Răzvan Belciuganu de la "Jurnalul Naţional" şi Benone Neagoe împreună cu Ion Chiţa, foştii mei colegi şi prieteni de la TV ProPatria) pentru o mediatizare corespunzătoare (adică pozitiv-festivă) a evenimentului doveditor a grijii conducerii M.Ap.N. faţă de militarii aflaţi la datorie departe de casă, precum şi doi preoţi militari pentru asigurarea componentei spirituale.
Nedespărţindu-se de aerul său de seniorială superioritate şi bunăvoinţă, marele general a fost OK, s-a salvat prin zâmbete largi şi cu translatori de necunoaşterea unei limbi străine la întânirile oficiale, a grăit soldaţilor puţin, dar "cu suflet", a revărsat torente de bancuri cumsecade şi nu a făcut prea multe mofturi în faţa uriaşelor eforturi ale celor câţiva ofiţeri români din comandamentul KFOR de a asigura cazarea, masa, transportul, protecţia, primirile oficiale şi aproape orice altceva ar fi dorit "onorata delegaţie". Nefiind încă "intrat în pâine" ca senior naţional, eu mai mult am asistat la toate aceste desfăşurări de forţe organizatorice şi de protocol, în schimb am făcut din nou pe reporterul cu Ion Chiţa operator, luând un interviu ministrului belgian al apărării aflat în Kosovo, în campul de la Nothing Hill şi cu care generalul cel volubil de la Bucureşti avusese o întrevedere. Bulversat şi entuziast cum eram în acel moment de debut al meu pe scena kforistă nu am sesizat faptul că generalii noştri, atoateştiutori acasă, nu ştiu limbi străine şi nici nu prea au ce spune omologilor occidentali altceva decât fraze zâmbăreţe, de convenienţă, chinuit mijlocite de translator, că de fiecare dată ei îşi copleşesc gazdele cu albume groase despre "eterna şi fascinanta Românie", sticle de vin la cutie şi artizanaturi, primind în schimb plachete standard sau doar un coin, că alaiul însoţitor (de colonei sau generali) al şefului cel mare este mult prea numeros şi fără rost. La fiecare astfel de vizită din ţară într-un comandament NATO devenea evident că mioriticii noştri miniştri, generali şi colonei provin dintr-o altă lume şi păstrau o altă mentalitate, balcanic-orientală, decât cea euro-atlantică faţă de care încercau să se apropie, dar faţă de care rămâneau mereu străini.
Cei mai fericiţi au fost sergenţii moldoveni şi cei ardeleni din trupa celor două companii de infanterie dislocate lângă Leposavic şi Klina la spectacolele de muzică populară şi uşoară ale celor de la ansamblul Doina, unde au putut chiui în voie, iar apoi au băut ţuică şi vin şi au mâncat sarmale pe săturate, ca acasă, lepădându-se o clipă de stresul misiunii. Acolo, chiar şi cei care nu savurează de obicei acasă astfel de spectacole populare (cum era cazul meu), s-au bucurat de ele şi s-au lasat antrenaţi de emoţie, pur şi simplu pentru că era Crăciunul şi era pe româneşte pe pământ străin. În ceea ce-l priveşte pe general, el a avut grijă să fie cât mai "de gaşcă" cu băieţii, să vorbească cât mai condescendent şi, aparent, să se arate interesat de problemele acestora. Cei care au avut naivitatea să creadă în această "poză", s-au înghesuit să se fotografieze sau să ciocnească un pahar cu "dom' general de la Bucureşti". În mod sigur unii dintre aceştia au avut parte de un frisonant duş rece atunci când l-au reîntâlnit pe respectivul, în mediul său natural de acasă; miraculos cum aerul occidental, atitudinea detaşat-colegială, cuvintele şugubeţe şi tonul jovial afişate ostentativ în mediul internaţional dispar complet odată ce şefii militari în cauză au revenit pe pământ românesc.
Puţini din delegaţia oficială au ştiut atunci că în seara de Ajun, în timpul spectacolului de la Klina, la mânăstirea de maici de la Budisavic din apropiere, aflată sub protecţia permanentă a trupelor KFOR de atacurile extremiştilor albanezi, uneia dintre cele trei măicuţe bătrâne i se făcuse rău de atâta post şi rugăciune. Medicul companiei, căpitanul Mircea Vasilescu s-a deplasat imediat însoţit de o escortă, le-a consultat pe toate trei şi le-a dat câteva întăritoare, iar ele ne-au mulţumit dând fiecăruia câte o cruciuliţă mică de lemn. Impresionante austeritatea şi credinţa acelor măicuţe în acea biserică ortodoxă sârbă, din al cărei perimetru ştiau că nu puteau ieşi, altfel riscau să fie ucise de extremiştii albanezi, aşa cum păţise chiar în acea primăvară una dintre ele. Alina Grigore, ziarista intempestivă şi lipsită de orice inhibiţii sau praguri morale, a încercat să smulgă câteva cuvinte de la ele cu ajutorul unii segent român ce ştia puţină sârbă, dar măicuţele erau mult prea sfioase. Eu însă am primit acea cruciuliţă, pe care am purtat-o apoi pe tot timpul celor şapte luni de şedere în Kosovo, drept un semn divin că totul va fi bine şi cu spor. Şi a fost.
În acel prim Crăciun kosovar (aveam să mai petrec unul în 2004, tot cu un general pe cap, acesta însă de o mitocănie desăvârşită) am fost perfect conştient de ciocnirea în sufletul şi mintea mea a celor trei realităţi între care mă zbăteam în acel moment, cea de acasă, cea din KFOR şi cea a locului amărât în care ne aflam. Delegaţia militaro-convivială venită din ţară nu se potrivea deloc cu rigoarea şi confortul găsite în taberele şi comandamentele KFOR, iar cele două lumi fericite habar nu aveau de cea dramatică a măicuţelor pioase de la Budisavic. Nu am găsit nici atunci şi nici apoi calea de mediere a acestor trei realităţi, dar am învăţat să le stăpânesc răbufnirile fiecăreia în parte.
FOTO:
1. Mare succes de public al Ansamblului Doina al armatei în Kosovo, decembrie 2002
2. Împreună cu una din măicuţele pioase din mănăstirea de la Budisavic în ajunul Craciunului 2002
3. Medicul căpitan Mircea Vasilescu consultând-o pe una din măicuţele de la Budusavic, decembire 2002
4. Intervievându-l ad-hoc pe ministrul belgian al apărării în campul Nothing Hill din Kosovo, 24 decembrie 2002
5. Cât de puţin trebuie pentru a-l face fericit pe soldatul român: o masă bună, o ţuică şi un pahar de vin şi o cântare de suflet, Kosovo 24 decembrie 2002
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
