"Iar îţi vin turişti generali pe cap ?" m-a întrebat paternal Robert, căpitan american, coleg în PSYOPS Branch, ştiind că eram seniorul naţional al militarilor români din KFOR şi văzându-mă cam îngândurat.
"Lasă că şi ai noştri sunt la fel: în fiecare lună, generalii americani caută un motiv să ajungă într-un teatru de operaţii, fie şi o zi sau două, ca să obţină astfel scutiri de impozite la soldă". Am făcut ochii mari, i-am confirmat povestea cu vizita din ţară, dar m-am abţinut să-i dau detalii. De jenă, pentru că iarăşi eram obligat să lipsesc de la job-ul pentru care fusesem trimis în misiune. Astfel de vizite ale şefilor de acasă reprezentau o mare şi delicată problemă pentru militarii din teatrele de operaţii, în pofida feţelor zâmbitoare afişate în poze sau reportajele filmate: presupuneau eforturi organizatorice considerabile şi costuri nedecontabile, acoperite din buzunarul propriu, iar dacă totul mergea bine şi şeful respectiv (dar şi cei din mult mai mofturoasa suită) pleca mulţumit, cei rămaşi în teatru nu se alegeau cu nimic (foarte rar un "Mulţumesc!" scăpat din colţul gurii), dar dacă ceva nu fusese în regulă sau pe gustul musafirului (care de obicei în ţară era un zbir arogant şi capricios), atunci începând cu seniorul naţional, fiecare dintre cei implicaţi se puteau aştepta la orice repercusiuni după întoarcerea acasă. Adică oricum o dădeai, tot în pagubă ieşeai.
Pe timpul scurtei prezenţe a ROMDET Sf. Gheorghe din Albania în 1997, "lumea bună" şi cu funcţii mari din armată nu se prea înghesuia să facă vizite în teatrele de operaţii, probabil din comoditate, poate şi de frică, sau din necunoaşterea avantajelor posibile. Cert este că pe timpul celor două luni şi jumătate cât am stat la Gjirokaster, am avut o singură vizită mare, pe 12 mai 1997, cea a generalului Constantin Degeratu, şeful SMG, care se implicase foarte tare în acea misiune, însoţit doar de câţiva colonei, doi deputaţi şi foarte mulţi ziarişti din presa civilă şi militară, toţi echipaţi de mare senzaţie cu cască de kevlar şi vestă antiglonţ peste blugi sau costume. Vizita a fost foarte scurtă (cam patru ore) şi la obiect, dar ecourile mediatice la Bucureşti au fost pe cât de ample, pe atât de favorabile.
În decursul celor două misiuni în Kosovo, care au însumat peste un an de zile, senior naţional fiind adică gazda desemnată pentru cei de-acasă, am păţit numai ruşini cu înalţii musafiri veniţi din ţară, nici ei neştiind pentru care motiv, cu o singură excepţie. Excepţia s-a numit generalul Ioan Sorin, fostul meu comandant de detaşament în misiunea din Albania, 1997, care a venit în Kosovo în septembrie 2004 ca reprezentant al Statului Major General la ceremoniile de schimbare a comandantului KFOR. Sobru şi fără populisme sau promisiuni deşarte, la obiect şi refuzând festivisme sau linguşiri ridicole, Ioan Sorin a stat doar o zi şi jumătate la Priştina şi a rezolvat o mulţime. Chestii militare.
Ceilalţi generali care s-au mai perindat prin Kosovo şi pe care a trebuit să-i plimb cu escorta aferentă, să fac translaţie (punând chiar şi fraze de la mine) în întâlnirile cu oficialii NATO (ruşine mare să nu ştii măcar un minim de romgleză, de convenienţă), să le aranjez mese oficiale copioase şi shopping la PX (unde nu aveau acces decât militarii din KFOR, nu şi musafirii) au contribuit substanţial la creşterea tensiunii mele arteriale. Unul a venit şi a stat cinci zile însoţit de doi colonei, probabil ca un cadou pe care şi l-a făcut înainte de a ieşi la pensie: nu avea nimic de spus, de obiectat, râdea de circumstanţă şi abia după plecare am aflat că unul dintre colonei i-a cerut unui locotenent să le facă rost de o chitanţă, cum că ar fi stat la hotel (deşi ei dormiseră în tabără pe gratis), pentru a-şi rotunji astfel diurna la decontare. Săracii! Altul a venit cu o frigotermă cu produse specifice de Crăciun ("cârnaţi şi sarmale sigilate după inventar", vorba unui coleg) aşa cum începuse un obicei de prin 2002 încoace, dar nu s-a lăsat până nu s-a îmbătat crunt, trăgând vânturi şi etalând mojicii căprăreşti, spre jena italienilor şi ruşinea românilor. Peste doar câţiva ani, numitul Mihai Chiriţă, din greşeală general, va fi arestat pentru corupţie.
Faţă de aceştia, un colonel din SMG care-şi făcuse "abonament" şi sursă suplimentară de venit (diurnă plus chitanţe false de cazare la hotel decontabile în ţară) din însoţirea (fără nici un rost) trimestrială a ofiţerilor care schimbau tura în comandamentul KFOR din Pristina, poate fi considerat un "porumbel": apărea dimineaţa prin camp neras, trăgând dintr-un chiştoc şi purtând cu nonşalanţă pantofi, total disonanţi, la costumul de camuflaj mozaic; când dom'colonel ajungea la masă în taberele italiene, pleca de acolo cu sticla de vin roşu şi cutia de bere înfundate în buzunarele de la pufoaică. Nu pleca niciodată din teatru fără un televizor cu diagonală mare sau o combină luate din magazinul PX american şi fără o sticlă, două de whisky de la băieţii care nu ştiau cu ce hahaleră aveau de-a face. Iar toate acestea nu rămâneau neoservate, dar erau acceptate tacit, de ruşine sau din indiferenţă de către camarazii străini.
Cel mai longeviv ministru al apărării naţionale, Ioan Mircea Paşcu, a fost în Kosovo în anul 2004 de două ori, şi în primăvară şi în toamnă. Doar el ştie de ce, dar după cea de-a doua vizită în care nu a avut nimic a spune, comandantul KFOR, generalul Yves de Kermabon, care-l primise din politeţe, a dat ordin să nu-i mai fie băgat în agenda de primiri nici un oficial străin dacă acesta nu-i transmite înainte talking points, adică ce are de discutat concret. Dacă ceilalţi miniştri ai apărării din statele contributoare la KFOR veneau de obicei la Pristina cu o suită restrânsă (un general şi un aghiotant), Paşcu a venit pe 18 septembrie 2004 cu un avion întreg, cuprinzând un viceprim-ministru, Ioan Talpeş, cinci generali fiecare cu aghiotantul său, plus "un mic pluton" de presă civilă şi militară. O impecabilă fluenţă în engleză, o jovialitate îndelung exersată, un populism rezervat, toate aceste componente ale carismei lui Ioan Mircea Paşcu nu au reuşit să ascundă faptul că era într-o vizită de imagine cu puţin timp înainte de începutul campaniei electorale pentru alegerile generale şi prezidenţiale din noiembrie 2004. Imaginea i-a fost însă feştelită de amicul şi colegul de partid, Ioan Talpeş, care nu numai că s-a scobit în dinţi fără nici o jenă fiind în prezidiu de faţă cu mulţi ofiţeri superiori străini (vezi foto), dar s-a găsit să-i dea lecţii de geopolitică balcanică în limba română (ministrul Paşcu asigurându-i traducerea) tocmai colonelului american, şef al intelligence-ului din KFOR.
Pe lângă aceste vizite necunoscute publicului larg, mult mai cunoscute datorită costisitoarelor mediatizări live pe canalele televiziunilor de ştiri au fost cele ale preşedintelui Traian Băsescu în Irak şi Afganistan din timpul primului său mandat, în care a putut să-şi desfăşoare întreaga gamă de gesturi populiste. De fapt, toată această rodnică poveste a vizitelor oficiale în teatrele de operaţii la "băieţii noştri" a fost începută de Gheorghe Tinca în 1996 atunci când geniştii fuseseră trimişi în Bosnia, în IFOR, ca parte a campaniei de integrare de NATO, iar vizita fostului diplomat de carieră Tinca avea evidente obiective politico-diplomatice. Nu să le facă cadou peace-keeper-ilor câte un briceag, nu să facă rost de ceva diurnă în valută şi să acumuleze capital electoral pe bani publici. Că de o grijă sau un efort adevărat pentru rezolvarea nevoilor şi problemelor băieţilor, nici vorbă. Acestea erau doar subiecte pentru dat în presă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
