Ziarul de Duminică

Jurnal în bocanci (XVIII). ’geaba libertate pe burta goală/ de Călin Hentea

Monument al unui luptător UCK la marginea şoselei

Jurnal în bocanci (XVIII). ’geaba libertate pe burta goală/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

07.09.2012, 00:01 232

Nu ştiu cât uraniu sau ce alte "comori strategice" ascunde această depresiune a Balcanilor, mare cât două judeţe româneşti. Am văzut însă că pentru sârbii minoritari Kosovo i Metohia reprezintă leagănul spiritual şi istoric al neamului lor de acum o mie de ani, iar pentru albanezii majoritari,Kosovaeste ţara lor, pentru care îşi doresc independenţa totală şi în care nu mai vor să vadă nici sămânţă de sârb. În total am petrecut în Kosovo peste un an de zile de-a lungul a două misiuni de şase luni în comandamentul KFOR din Pristina în anii 2003-2004, ocazie cu care am putut srăbate în lung şi-n lat locurile.

Primul lucru care m-a surprins în Kosovo a fost mulţimea vilelor neterminate (cred ca sunt de ordinul miilor), lăsate la cărămidă fără apă, lumină, gaze sau canalizare şi aruncate vraişte mai ales de-a lungul soselei principale ce taie provincia de la sud la graniţa cu Macedonia până în nordul predominant sârb la graniţa cu Serbia. Toate aceste vile, ce respectă acelaşi tipic arhitectonic, au fost construite din miliardele de euro asigurate de ţările Uniunii Europene, pentru a se elibera astfel Occidentul de presiunea sutelor de mii de refugiaţi albanezi, care spuneau că nu aveau unde se întoarce în Kosovo, deoarece le fuseseră distruse casele de către sârbi. În schimb, nu am citit pe nicăieri despre compensaţii sau ajutoare pentru sârbii din acele sate din Kosovo care au fost complet distruse de albanezi după retragerea autorităţilor de la Belgrad în iunie 1999.

Dacă miile de vile cărămizii lăsate neterminate în Kosovo mi-au amintit de sutele de mii de cazemate năpădite de bălării construite de Enver Hodja în Albania împotriva unei utopice invazii imperialiste, în schimb spălătoriile de maşini par a fi omniprezente în orice zonă majoritar albaneză. La fel şi maşinile de lux "aduse" din Occident, care zburdă nepăsătoare pe şoselele albaneze înguste şi pline de gropi. În rest, tot ca şi la noi în anii imediat postdecembrişti, mizerie mare pe străzi şi pe marginea drumurilor, mare aglomeraţie de gherete cu marfă pestriţă, claie grămadă, tarabe doldora cu ţigări de contrabandă, făcături de ceasuri Rollex la 10 euro bucata sau ochelari de soare laolaltă cu blugi turceşti şi papuci de plastic.

În Kosovo-ul din 2003-2004 mai rămăseseră totuşi câteva enclave sârbeşti la nord, dar şi împrăştiate în sud şi în est, astfel încât bătălia albaneză împotriva sârbilor s-a transferat, în plan simbolic, asupra bisericilor ortodoxe care erau percepute drept mărturii nu ale creştinismului, ci ale etnicităţii sârbe. De exemplu, în oraşul Ferizaj/ Urosevac (toate localităţile aveau un nume în albaneză şi un altul în sârbă, ca la noi în unele sate şi oraşe din Ardeal) convieţuiau fără probleme, una lângă alta, o moschee şi o biserică catolică, deoarece o parte dintre albanezii kosovari (circa 20%) erau catolici. În aceeaşi logică a contracarării bisericilor ortodoxe au apărut numeroase moschei, de altfel destul de puţin frecventate de albanezii majoritar musulmani. Aceştia păreau să fie foarte laici în comportament şi mult mai interesaţi de zecile, poate sutele de morminte din marmură roşie ale foştilor luptători UCK ce străjuiesc principalele şosele, probabil în locurile unde aceştia muriseră în războiul de gherilă din 1998-1999. Cine să-i mai înţeleagă pe aceşti albanezi kosovari care, oricât ar părea de occidentalizaţi la prima vedere, încă trăiesc grupaţi în clanuri şi respectă regulile de onoare şi răzbunare aşa cum au fost ele scrise acum şase sute de ani într-un cod de reguli etice şi morale cunoscut sub numele de Kanun şi redactat de nobilul Lekë Dukagjini în secolul al XV-lea. Sigur că tradiţia nu este trecută ca atare în Kanun, dar am observat că nunţile albanezilor au drept obicei o cursă nebunească cu maşinile în coloană, cu claxoane, steaguri albaneze, nuntaşi chiuind ieşiţi pe fereastră; datorită prezenţei trupelor KFOR lipseau împuşcăturile ce-mi deveniseră atât de familiare în Albania cu doar câţiva ani în urmă.

De partea cealaltă, viaţa celor o sută sau două sute de mii de sârbi ce mai rămăseseră în Kosovo era chinuită rău. Trăiau în enclave, păziţi de trupele KFOR pentru a nu fi atacaţi de albanezi, se puteau deplasa dintr-un sat într-altul sau la cumpărături tot doar cu escortă KFOR, bisericile lor ortodoxe, la fel ca şi celebrul monument al bătăliei de la Kossovopolje, supravieţuind tot numai datorită unei puternice gărzi permanente asigurate de KFOR. La patriarhia ortodoxă de la Peci - un loc la fel de important spiritual pentru sârbi cum este Putna pentru români - complexul de biserici era apărat cu un gard de sârmă ghimpată şi de trupele italiene din KFOR. Într-una din biserici am văzut păstrate obiectele de cult arse, aproape carbonizate în urma atacurilor albaneze. Ceva mai relaxată era viaţa în nordul Kosovo, locuit majoritar de sârbi, care controlau şi jumătate din oraşul Mitroviţa, dincolo de podul peste râul Ibar (poreclit Austerlitz bridge) ce era un fel de punct de frontieră între cele două comunităţi, administrat tot de omniprezentele trupe KFOR. Puţin dincolo de pod în partea sârbă, era buticul lui Saşa, un sârb cumsecade şi prietenos care vindea tot soiul de suveniruri sârbeşti şi mai ales celebra şliboviţă în sticle pictate cu emblema Serbiei şi cu o cruce de lemn înăuntru. La Şaşa am găsit un set consistent de cărţi poştale cu virulente caricaturi anti-NATO şi anti-americane editate de propaganda lui Miloşevic în timpul războiului din 1999.

La nord de Mitroviţa este şi o frumoasă mănăstire de maici, Sokoliţa, păstorită de maica Macaria, venerată în zonă aproape ca o sfântă, şi unde funcţiona un renumit atelier de pictură de icoane pe lemn, a căror desfacere în Occident şi America reprezenta principala sursă de venit a lăcaşului. Vorbind fluent în câteva limbi europene, Maica Macaria ne povestea că la izbucnirea revoltei albaneze anti-sârbe din martie 2004 era internată într-un spital din Belgrad şi a cerut insistent să fie adusă cu un elicopter francez al KFOR înapoi la mănăstirea ameninţată de furia albaneză pentru a împiedica astfel evacuarea acesteia, care ar fi însemnat distrugerea ei definitivă. Tot Maica Macaria ne spunea cum tinerele fete-militar din batalionul şi spitalul marocan dislocat în Mitroviţa, deşi erau musulmane, veneau la ea să se roage să aibă parte de-un bărbat bun ca soţ când s-or întoarce acasă la terminarea misiunii.

Priştina - capitala provinciei aprig bombardată de avioanele NATO în urmă cu patru-cinci ani (în 2003 erau păstrate poate nu întâmplător ruinele unei cazărmi a armatei sârbe) - nu diferă prea mult ca aspect general de Giuleştiul sau Ferentariul nostru din acea epocă: aceleaşi blocuri cenuşii şi coşcovite, aceelaşi praf şi mizerii pe stradă, aceleaşi tarabe şi buticuri de tablă improvizate. Centrul comercial al Priştinei era format din case vechi, cu un etaj maximum, în care fuseseră înghesuite magazine de tot felul, la care ajungeai cu dificultate datorită îngustimii străzilor şi infernalei aglomeraţii de maşini la care nu se gândise nimeni în urmă cu doar câţiva ani. Mi-a amintit de paragina peticită cu reclame şi termopane a zonei Lipscani-ului, Smârdan-ului şi Şelari-ului bucureştean, aşa cum era înainte de refacere. Un bulevard central cu patru benzi, botezat "Bill Clinton" (un poster enorm cu preşedintele american atârnat de-un bloc reaminteşte albanezilor kosovari cui datorau "eliberarea" de sârbi). Acesta împreună cu o stradă pietonală doar seara şi denumită "Maica Tereza" (ce era venerată ca aparţinând naţiei lor, atât de albanezi, cât şi de macedoneni) sunt principalele artere ale oraşului sufocat în permanenţă de jeepurile miilor de internaţionali din UNMIK, KFOR, OSCE şi alte multe şi nelipsite ONG-uri. Până nu demult, toţi aceşti funcţionari civili sau militari internaţionali aduseseră importante beneficii nu numai localnicilor cunoscători de o brumă de engleză ce primiseră slujbe bunicele în labirintul birocratic multinaţional, dar mai ales patronilor de restaurante, baruri, cafenele şi alte tipuri de stabilimente. Acestă bogată clientelă a început după 2004 să-şi rărească substanţial rândurile, iar şomajul, aflat şi aşa la o cotă insuportabilă de 60%, risca să atingă pragul revoltei sociale generalizate: cu alte cuvinte 'geaba libertate şi naţionalism pe burta goală şi cu lenea pe post de mare doamnă.

Albanezii, fie ei din Albania, din Kosovo sau Macedonia, sunt un popor cu totul special în inima Europei. Au fost crunt bătuţi de istorie, poate mai mult decât alţii, iar asprimea destinului lor, sortit parcă luptei de gherilă se poate citi în duritatea trăsăturilor de pe faţa tuturor bărbaţilor albanezi. Chiar şi pe cea a femeilor, al căror sex-apeal este salvat însă de bustul extrem de generos. Aceasta nu-i împiedică pe albanezi să fie foarte ospitalieri, pe cât sunt de mândri, orgolioşi şi războinici. Codul de onoare stabilit acum sute de ani în Kanun a rămas perfect actual pentru albanezii kosovari, la fel ca şi legăturile de familie sau de clan, care de multe ori se dovedesc mai puternice decât legea. De partea cealaltă, nici sârbii nu stau mai prejos la capitolul ospitalitate, la care se adaugă îndărătnicia lor seculară de a nu ceda ceea ce le aparţine, cu atât mai mult cu cât este vorba despre simboluri ancestrale ale identităţii lor. Dacă la aceste contrarii mai adăugăm şi pe cele religioase, albanezii majoritar musulmani, sârbii - ortodocşi, rezultă un conflict ireconciliabil. Deocamdată.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO