Nu am deloc o părere prea bună despre generalii români. Nici despre cei ante şi nici despre cei post decembrişti. Pe cei de dinainte de 22 decembrie 1989 i-am cunoscut doar de la tribună sau din prezidiu, dar pe cei de după i-am văzut îndeaproape cu diverse ocazii, oficiale sau nu. Poate că sunt robul cosmopolit al falselor clişee propagandistice create la Hollywood despre cum arată un general, dar chiar şi aşa, ceea ce am văzut cu ochii mei, pe viu, în materie de generali euro-atlantici bate mult, şi de departe masa generalilor mioritici. În mod sigur nu sunt purtătorul inconştient al unor frustrări acumulate într-o carieră militară de peste douăzeci de ani în care aş fi avut de suferit nu ştiu ce traume sau umilinţe de pe urma unor generali. Dimpotrivă, soarta sau mai degrabă ironia acesteia, a vrut să ajung înainte de trecerea în rezervă pe o cracă ierarhică a Statului Major General de neimaginat atunci când în timpul stagiului militar în termen redus am fost băgat zece zile la arest, degradat (de la caporal la soldat) şi ceea ce era mult mai dureros, ras în cap pentru că am fost prins citind în postul de pază de la porcăria regimentului, ziua în amiaza mare, "Iluzii pierdute" de Balzac. În pofida acestui debut anti-milităros, nu am avut prejudecăţi sau resentimente, ci dimpotrivă, la începuturile carierei mele militare am fost şi eu victima aurei de personaj infailibil şi atotputernic pe care o purtau uniformele cu vipuşcă lată la pontaloni, stele pe umăr şi lauri dubli la caschetă. Aşa încât, atunci - adică înainte de 1990 - şi acum - adică în perioada postdecembristă - am cunoscut şi generali români de excepţie, dar mult prea puţini, cariera acestora fiind de cele mai multe ori stopată până la acel prag dincolo de care ar fi apărut riscul de a deveni un periculos reper şi termen de comparaţie.
Înainte de 1989, gradul de general era rezervat senectuţii prea-supuse şi avatarurilor predictibile ale acesteia, drept consecinţă şi răsplată a unui merituos dosar de cadre. La bătrâneţe, după consumarea unei vieţi întregi năduşite în cizme şi diagonală, în poziţia "Drepţi" şi cu un permanent "'trăiţi!" pe buze, cine să mai fie în stare de niscaiva teribilism sau voluntarism donquijotesc în afara liniei partidului. În plus, copiii moşneguţilor în uniformă, stabiliţi binişor pe crăcile lor ierarhic nomenclaturiste cu nepoţeii aferenţi încă la vârste crude, atârnau serios în balanţa oricărei judecăţi personale de valoare.
Imediat după 1989, acest grad militar s-a liberalizat brusc, devenind accesibil tuturor celor merituoşi sau măcar plăcuţi d.p.d.v. politic: mari comandanţi de mingi de tenis sau de fotbal şi chiar mai-marilor postdecembrişti peste polonice şi castroane, toate militare desigur. După 2005, subofiţeri de intendenţă au ajuns primari şi generali în rezervă, tot aşa cum uniforma de general a ajuns recuzită electorală pe panouri de partid şi acoperământ pentru impostura intelectuală şi ticăloşia morală.
Astăzi, la fel ca şi înainte, generalul românesc nu "devine", ci "este făcut", cam tot aşa cum, înainte vreme, un vrajnic şi mai ales credincios războinic, nu "devenea nobil", ci "era în-nobilat" de către domnitor, adică de către puterea politică. Şi-uite aşa, încet încet, în lipsă de alte ocazii războinice practic-aplicative, "generalul românesc" a fost consacrat drept o funcţie politică în breasla militarilor. Altfel nu pot înţelege cum un personaj cu apucături şi mentalitate de majur a ajuns general, sau cum huidume psihopate, dar viclene şi cu "relaţii" au penetrat până la cele mai înalte poziţii ale Statului Major General. A fost un caz de notorietate publică cel al unui fost general, ajuns tot prin filiaţie politică prefect şi care nu ştia Imnul naţional, iar foştii subordonaţi ar fi fost în stare să jure că în viaţa lui acesta nu scrisese deodată mai mult de jumătate de pagină. În consecinţă, generalul românesc - odată avansat în grad şi numit pe funcţie - îşi poate administra unitatea/feuda şi ai săi suptordonaţi/supuşi după bunu-i plac şi meandre, în directă conformitate cu creşterea burţii şi adâncirea cutelor la pantaloni, adică cu dezvoltarea personalităţii sale manageriale şi respectiv cu extinderea competenţei sale profesionale.
Modelul generalului occidental, cunoscut sub pompos-frisonanta sintagmă de "general NATO", a creat iniţial oarece emoţii şi spaime ierarhic-existenţiale generalului mioritic, proaspăt procopsit cu statutul de jupân cazon în urma eroismului şi competenţei sale mult prea plecate în faţa Puterii politice, dovedite în timpul, dar mai ales după decembrie 89. Lucrurile au revenit însă rapid la normalitatea balcanică, iar jupânul a rămas jupân prin voia boierului politic, exhibând aceleaşi apucături de vătaf şi un limbaj altoit - uneori - cu barbarisme englezeşti. Cutele la pantaloni au continuat să se adâncească pe timpul principalei activităţi cotidiene - cea a înscrierii sisifice a rezoluţiilor standard pe documentele din mapa de corespondenţă (de tip "D-l col. XXL, rog măsuri în termen") şi tot din aceleaşi motive, burţile au proliferat şi ele.
Dacă pe plaiurile mioritice lucrurile pot fi ţinute în limitele unei respectabilităţi de circumstanţă acceptate de toată lumea, ele se complică până la limita de suportabilitate a ruşinii şi ridicolului, atunci când generalul românesc este nevoit să evolueze în medii internaţionale. Pentru generalul recitator bolovănos al unor înduioşătoare platitudini, truisme şi fraze sforăitor patriotice, devine o performanţă de vis să ştie cu adevărat cum şi despre ce anume vorbeşte, nu doar în limba natală, dar mai ales în engleză. Pentru un observator din afara ţării, generalul românesc aflat în faţa unui omolog străin prezintă simptomele unui etern şi acut bolnav cronic de hemoroizi, care freamătă în fotoliu cu un zâmbet chinuit pe faţă.
Aproape nici un general postdecembrist (în pofida unor nume predestinate unui anumit profil moral precum "Zisu", "Bacşiş", "Măciucă") nu a ratat titlul de "doctor în ştiinţe militare" menit să-i gâdile nemărginitul orgoliu. Fie că şi-a luat doctoratul pe bază de portbagaj (plin de produse cu specific regional din categoria caltaboş, ţuică, telemea) în cazul generalilor-jupâni din teritoriul ţării, fie că a obţinut titlul printr-un trafic de influenţă şi autoritate lipsit de scrupule, în cazul generalilor din Capitală, puţini dintre noii titraţi au avut curiozitatea de a-şi citi măcar rezumatul tezei, trudită din greu de ai săi subordonaţi. Acest detaliu nesemnificativ nu l-a împiedicat pe generalul românesc atât de plin de râvnă de carte să facă pasul următor spre cucerirea unui titlu universitar (de conf. sau chiar de prof. univ.) care dădea bine la CV sau pe cartea de vizită, spre stupefacţia omologilor euro-atlantici, care au fost şi sunt mult mai preocupaţi de milităria propriu-zisă necesară pentru a câştiga un război, pentru a mai avea timp de mucavaua unor fiţe intelectuale. Ultimul răcnet în materie de preocupări intelectuale ale generalului românesc de elită este dobândirea calităţii de conducător de doctorat, pentru propăşirea ştiinţifică a ofiţerimii române, la standarde NATO, dar şi pentru asigurarea unor relaţii şi servicii personale deloc neglijabile.
Acesta este portretul generalului mioritic post-decembrist aşa cum am avut eu parte de el. Nu este deloc flatant, aşa cum nu este nici răbufnirea vitriolantă în urma vreunei experienţe personale nefericite. Din fericire, ştiu, am văzut că există şi excepţii care confirmă, prin contrast, regula. Totuşi abia mai târziu am înţeles că ceea ce am cunoscut eu pe culoarele şi în birourile din M100 - clădirea Ministerului Apărării Naţionale, reprezintă oglinda perfectă a omului politic mioritic post-decembrist, dar nu în costum negru şi cravată, ci în uniformă cu vipuşcă lată la pantaloni. Şi unii şi alţii, adică şi politicienii şi generalii români provin dintre noi cei care scriem, gândim, citim (probabil) sau ignorăm (cel mai probabil) aceste rânduri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
