Imediat ce am primit misiunea, am realizat atât ridicolul ei, cât şi perenitatea reflexelor propagandistice ale regimului comunist. Pe scurt, puţin timp înainte de sumitt-ul NATO care urma să se desfăşoare la Bucureşti în luna mai 2008, una dintre acţiunile de sprijin ale Ministerului Apărării Naţionale a fost aceea de a trimite în şcoli şi licee câte un ofiţer care fusese în misiuni internaţionale în străinătate - deci era un personaj credibil - să le explice tinerilor adolescenţi care-i treaba cu NATO. Nu ştiu cine a fost cu ideea, dar era evident o reluare a vechilor tradiţii propagandistice ale PCR de prin anii 60, când eram eu pionier. Atunci erau trimişi prin şcoli şi licee în cadrul unor acţiuni pioniereşti sau uteciste cu prezenţa obligatorie bătrâni activişti din ilegalitate ai partidului să le povestească tinerelor vlăstare ale patriei cum luptaseră ei cu fasciştii şi cum înfruntaseră prigoana şi puşcăriile burghezo-moşiereşti în numele "idealurilor nobile ale comunismului".
De data aceasta era vorba despre idealurile nobile ale NATO şi de faptele noastre de vitejie şi umanitare de prin teatrele de operaţii unde fusese fiecare. Surprinzător, dar nu ni s-au dat nici un fel de guide-lines-uri şi nici alte indicaţii. Mulţi colegi nominalizaţi pe o listă întocmită iarăşi nu ştiu de cine, ofiţeri cinstiţi şi la locul lor, pentru care vorbitul în public era în general o angoasă, deşi nu o recunoşteau, erau panicaţi: Ce să le spun eu la copiii ăia? Ce pot înţelege ei din chestiile astea militare? Ce i-ar interesa? În condiţiile în care majoritatea adulţilor României habar nu aveau ce înseamnă cu adevărat NATO (şi nici nu cred că-i interesa prea tare) cum să explici o foarte delicată problemă de politică internaţională unor minţi de clasa a şaptea, a opta, sau chiar şi de liceu, care zboară spre cu totul alte puncte de interes?
În plus, cel puţin eu, mi-am imaginat şi inerenta doză de penibil a momentului: îmbrăcat frumos în ţinuta de oraş, cu cămaşă albă şi pantalonii călcaţi la dungă, urcat pe o scenă în sala de festivităţi, urma să vorbesc unor copii împinşi de la spate şi supravegheaţi îndeaproape de diriginţi sau profesori, care vor privi poate cu uimire sau doar contrariaţi, cel mai adesea nepăsători, la personajul în uniformă care perora despre ceva ce doar el ştia. Poate că exageram, dar cred că cea mai mare parte a colegilor mei ce fuseseră numiţi pentru această treabă nu şi-au făcut astfel de probleme: unii au copiat pur şi simplu prezentarea în power point pe care o făcusem, la care au mai schimbat o poză sau un cuvânt şi au ţinut în faţa copiilor o expunere la fel cum ar fi fost una de la şedinţele de pregătire de comandament ce se ţineau lunar cam în toate unităţile militare. În fond, ei au continuat să rămână oneşti şi autentici în pielea lor, fără să încerce să joace un rol din afara uniformei pe care o purtau şi care le venea perfect pe corp.
Eu însă am fost foarte emoţionat, deoarece urma să prestez la liceul Gheoghe Şincai, cel pe care-l absolvisem în 1977 şi de care mă legau puternic-romantice amintiri. Una dintre acestea era concertul Phoenix ţinut la sfârşitul anului 1973, într-o primă apariţie în Cenaclul "Flacăra", atunci când idolii generaţiei mele Nicu Covaci, Josef Kappl, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Mircea Baniciu au cântat, în premieră, piesele de pe albumul lor "Mugur de Fluier" şi toată sala de liceeni a intrat într-un delir de aplauze şi chiote. Pe aceeaşi scenă urma să vorbesc eu despre NATO şi peace-keeper-iat. Şi chiar cu această amintire mi-am început prezentarea în faţa urmaşilor mei şincaişti, proiectând drept dovadă o fotografie cu colegii mei de clasă la statuia din faţa liceului, din urmă cu 30 de ani. Cred că multora am reuşit să le captez atenţia cu poveştile mele spuse altfel decât pe un ton sobru şi milităros, cum probabil se aşteptau. Cele câteva întrebări de la sfârşit au fost naive, dar de bun simţ, şi au venit nu de la băieţi, ci de la fete, mai puţin inhibate. Dacă eu ca pionier am crezut poveştile ilegaliştilor propagandişti, nu ştiu dacă acei liceeni au crezut aserţiunile mele. Cert este că nici liceenilor din Şincai şi nici celor din Lazăr nu le-am lămurit eu problema sumitt-ului NATO de la Bucureşti şi a rostului peace-keeper-ilor români, dar mă amăgesc cu gândul că poate le-am lăsat amintirea, imaginea unui altfel de ofiţer, nu de paradă, nu de operetă, ci din carne şi oase, ca şi ei. În fond, le-aş fi putut fi tată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
