Până prin 2002 cursurile de o săptămână sau două de la Şcoala NATO - SHAPE (adică subordonaţă şi susţinută de Comandamentul central al forţelor aliate din Europa) din Oberammergau, Germania erau considerate de mulţi şefi din Statul Major General sau din celelalte structuri centrale ale Ministerului Apărării Naţionale care aveau puterea de a propune şi aproba plecările la cursuri în străinătate (adică în Occident), drept o formă de recompensare a subordonaţiilor silitori şi ascultători cu o minunată vacanţă de relaxare în Bavaria, pe banii statului român şi ai NATO.
Acest lucru era posibil, deoarece spre deosebire de cursurile în străinătate de peste o lună, unde selecţia candidaţilor nominalizaţi se făcea prin teste de limba engleză (ALPT - American Language Prophile Test, iar sub un anumit număr de puncte nu plecai la curs sau într-o misiune în străinătate) şi teste psihologice (de personalitate, dar şi de inteligenţă, însă vechi de pe vremea lui Ceauşescu, aşa cum o dovedea hârtia îmbătrânită a chestionarelor), pentru o săptămână la Oberammergau cu diurnă de 35 Euro pe zi (cazarea fiind asigurată), plus o indemnizaţie consistentă din partea şcolii pentru ofiţerii din ţările partenere (membre ale PfP - Parteneriatului pentru Pace şi nu NATO) domnu' ofiţer avea nevoie doar de nominalizarea şefului său şi aprobarea altuia, la fel de influent. Totul s-a terminat în momentul în care şeful SMG din acea vreme, generalul Mihail Popescu, a primit o notificare de la Şcoala NATO-SHAPE prin care se cerea "o selecţie mai riguroasă" a ofiţerilor trimişi la cursurile de la Oberammergau, deoarece o parte dintre aceştia se trădaseră inevitabil că nu ştiau o boabă engleză, limba în care se ţineau toate cursurile (fără translaţie, dat fiind multinaţionalitatea cursanţilor).
Am urmat trei astfel de cursuri la Oberammergau, în 2002, 2004 şi 2006, toate ca urmare a obţinerii la testele sus-menţionate a celui mai mare punctaj dintre candidaţi. Am putut astfel să fac diferenţa între atitudinea şi comportamentul unui ofiţer PfP est-european, (aflat poate pentru prima dată la un curs NATO), stingher, complexat, mereu grijuliu să nu dea-n străchini, foarte numărat la bani, fumând şi bând cafeaua din pauza dintre prelegeri doar alături de conaţionalii lui şi ofiţerul NATO, puţin blazat şi plictisit de participarea la un curs la care nu ţinuse să meargă, degajat şi convivial cu alţi ofiţeri străini pe care-i reîntâlnea, nelipsit seara la cină până târziu de prin numeroasele restaurante, baruri şi berării din foarte cocheta staţiune bavareză.
După ce-am descoperit, apropate fermecat străduţele impecabil de curate şi aranjate din Oberammergau cu ale sale case pictate cu scene biblice sau medievale, cu zecile sale de magazine de holtzschizerei oferind mii de crucifixuri din lemn de toate dimensiunile, personaje medievale, dar nici un nud (sau ceva obscen), cu zecile sale de restaurante intime şi confortabile oferind şniţele imense şi suculente sau la fel de consistente platouri specific bavareze, alături muuuultă şi variată bere la halbă (acolo berea din sticlă parcă n-are haz), m-am întrebat adesea oare ce-or fi gândit şi simţit bieţii est-germani, când au descoperit toate aceste în 1989 după decenii de mizerie şi opresiune comunistă? În fond, nemţi erau şi unii şi alţii; toţi trecuseră prin ororile războiului şi ruina ţării, dar unii fuseseră ocupaţi de anglo-americani, iar alţii de sovietici. Apoi am fost surprins să găsesc în sertarul noptierei din camera mică, dar extrem de confortabilă şi mobilată cu tot ce trebuie, curat şi nou, o biblie în trei limbi - germană, engleză şi franceză - iar pe perete, deasupra patului un crucifix de lemn (preţul lui era de câteva sute de Euro) în toate cele trei pensiuni în care am locuit, tariful pe noapte fiind în jur de 35 de Euro, mult sub cel echivalent din România.
Inevitabil, pe timpul plimbărilor de seară prin micuţa staţiune de munte bavareză de doar 5000 de suflete gândurile m-au dus spre comparaţii cu ceea ce ştiam în ţară, în speţă cu staţiunea Poiana Ţapului. Acolo pe Zamora, dar şi pe coasta de vis-a vis a Bucegilor, între Sinaia şi Buşteni (adică la 120 km de Bucureşti, comparativ cu cei 80 km de autostradă ce despărţeau Oberammergau de Munchen) o bună parte din PIB-ul României se transformase într-o puzderie de vile opulente, fiecare după cum îl tăiase capul şi (ne)inspiraţia pe proprietarul cel plin de bani. Spre deosebire de cochetul Oberammergau, brăzdat de drumuri asfaltate, plin de pensiuni şi restaurante, boutique-uri de tot felul pe lângă puzderia cu holtzschnitzerei şi trei supermarket-uri, în Poiana Ţapului toate aceste facilităţi şi semne ale civilizaţiei lipsesc cu desăvărşire: la vilele de pe coaste se poate ajunge doar cu un jeep capabil să urce pe drumuri desfundate de torenţii ce se reped regulat în Valea Prahovei dinspre munte (tăind chiar şi drumul european, ce nu se ştie când va deveni autostradă), exista doar o cârciumă şi vreo două trei restaurante-bar anoste la parterul unor pensiuni-bloc abia construite, o cofetărie, trei alimentări, un magazin de pâine şi un chioşc de ziare, toate recuperate cumva de dinainte de 1989. Atât. Mi-a fost tare ciudă pe noi românii care ne place atât de mult să ne lăudăm cu frumuseţile neasemuite şi atracţiile turistice ale patriei noastre mult iubite atunci când am pus în balanţă aceste două sumare inventare ale celor două localităţi. Mai mult decât atât, dacă în apropierea Oberammergau-ului se află celebrul castel de secol XIX, Neuschwanstein, Poiana Ţapului are aproape castelul Peleş, care chiar dacă nu se remarcă printr-o arhitectură atât de semeaţă, în schimb interioarele regelui Carol I sunt mult mai spectaculoase decât ale conaţionalului său Ludwig al II-lea.
În fine la Şcoala NATO-SHAPE am descoperit un model de susţinere a unor cursuri scurte, practice şi eficiente construite pe specialităţi militare bine definite, accesibile tuturor ofiţerilor aliaţi. Profesorii şcolii sau mai bine spus directorii de curs erau puţini, iar misiunea acestora era de a descoperi şi a invita să ţină prelegeri pe teme bine alese acei specialişti în domeniu, civli sau militari, existenţi în armatele ţărilor membre NATO. Toţi lectorii pe care i-am audiat la cele trei cursuri, indiferent din ce ţară proveneau şi-au susţinut lecţiile prin prezentări în Power Point, din care nu puteau lipsi imaginile (sau chiar mici filmuleţe), umorul şi cuvintele cheie de reţinut, toţi vorbeau impecabil limba engleză (cel mai greu de urmărit erau englezii şi americanii care vorbeau de parcă toţi s-ar fi născut în limba lui Shakespeare), toţi dezvoltau aspectele concrete şi pragmatice ale temei respective. Doar asistând la aceste cursuri, plecai acasă lămurit asupra specialităţii militare respective, putând ulterior face faţă cerinţelor unei funcţii corespunzătoare dintr-un comandament NATO. Iarăşi m-am gândit la cursurile prăfuite şi fără conţinut, citite plicticos sau pălăvrăgite în gol de la mioritica Academie Militară (numită acum Universitatea Naţională de Apărare) de o armată de elefanţi şi mamuţi ce puteau afişa doar un pompos şir de grade şi titluri universitare şi atât. În schimb, deşi nu am recunoscut niciodată până acum asta, am fost tare mândru când la cursul de PSYOPS la care am participat în 2006 ca student (da, atunci candidasem doar pentru a lua o necesară gură de aer occidental, după îmbâcseala şi necazurile din ţară), i-am avut drept lectori pe doi colegi din Secţia de operaţii psihologice, Viorel Mihăilă şi Mircea Pribek.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
