Ziarul de Duminică

Jurnal în bocanci (XXX). Nostalgiile unui Terist norocos/ de Călin Hentea

Jurnal în bocanci (XXX). Nostalgiile unui Terist norocos/ de Călin Hentea

Foto: După depunerea jurământului pe 28 octombrie 1977 alături de colegi, părinţi şi cu secretarul de partid în frunte

Autor: Calin Hentea

23.11.2012, 00:00 733

Spre deosebire de cei de-acum, toţi băieţii din generaţia mea (şi următoarele câteva) au poveştile lor din vremea când au făcut ei armata. Mai toate sunt eroice sau umoristice. Sunt şi dintre cei ce continuă să înjure, nostalgic, muncile agricole sau căprăria excesivă suportate în acele luni. Eu am fost dintre cei mai norocoşi, pentru că cei ce reuşeau la facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini (secţia de TCM şi nu de Maşini Unelte sau Tehnologia sudurii) erau repartizaţi, din nu ştiu ce raţiuni, pentru satisfacerea stagiului militar - redus la doar nouă luni - în unităţile de tancuri din şoseaua Olteniţei sau din Pantelimonul bucureştean. Eu am nimerit la unitatea din Olteniţei, la patru staţii de tramvai de Big Berceni sau Piaţa Sudului. Într-un tanc însă, am picat abia în ultimele săptămâni de armată, aşa, mai mult de curiozitate şi de un hatâr al lui toa'şu lent, comandantul de pluton.

Nu pot să spun că mi-a fost frică de armată, dar în mod sigur am fost emoţionat şi impresionat de solemnitatea momentului descoperirii unui univers complet nou, dar care făcea parte din tradiţie. Am aflat însă foarte repede că principala raţiune de a fi a stagiului militar, oricât de redus ar fi fost el (cei ce nu reuşeau la facultate făceau un an şi patru luni), era aceea de a fi "păcălit" cât se putea de mult prin sărirea cât mai frecventă a gardului unităţii. În seria mea din 1977-1978 au fost mulţi piloşi mari de tot (adică taţii sau unchii lor erau ştabi mari prin ministere sau chiar în armată), aşa încât cred că colonelul Ionescu, comandantul regimentului, a bombănit puternic în cele patru duminici ale lunii de dinaintea depunerii jurământului, când recruţii nu puteau primi bilet de voie, iar el trebuia să stea în cazarmă, la cizmă şi centură, să dea onorul acelei rubedenii sus-puse ce se nimerea să vină să-şi vadă progenitura servind ţara sub drapel. De altfel, şi doi dintre ofiţerii noştri comandanţi de pluton erau nişte piloşi la fel de mari, cu taţi având funcţii şi grade mari, şi care-l suportau cu greu pe şeful lor, comandantul de companie, un maior bătrân şi burtos, cu un suflet bun la origine, dar complet spălat pe creier de anii lungi de cătănie. În consecinţă, nu o dată, teriştii piloşi beau şi jucau canastă sau poker în cancelaria la fel de pilosului toa'şu lent până spre dimineaţă, la deşteptare.

După frumoasa defilare, în prezenţa lăcrămată a părinţilor, cu care s-a încheiat ceremonia depunerii jurământului pe 28 octombrie 1977, a început, pentru unii, şi hemoragia permisiilor şi învoirilor. Fără număr. Ceilalţi, fără pile, s-au descurcat cum au putut. Eu, de exemplu, îl anunţam pe locotenentul, comandant de pluton că plec şi apoi îi dădeam câteva ţigări Kent subofiţerului desist pentru un bilet de voie în alb, pe care-l completam doar ca să-l arăt dacă mă intercepta patrula militară în oraş, în drum spre casă, după ce săream gardul unităţii. Mama, Dumnezeu s-o ierte, a apelat la o cunoştinţă, colonel plin, care a reuşit să intervină pentru a mă interna în Spitalul Militar Central pentru o spondiloză autentică, dar nu foarte gravă, care însă mi-a justificat trei minunate săptămâni de concediu medical acasă, adică dincolo de cazarmă. Tot cu ţigări Kent (Kent-ul era în anii '70 o foarte circulată monedă de schimb în natură sau contra servicii) am făcut rost, pentru câteva dintre colegele şi prietenele mele pe care vroiam să le impresionez, de cămăşi de uniformă de vară şi saci de pânză de măşti de gaze, nou-nouţe, direct de la "ştoc", articole considerate foarte şic pentru că aduceau cumva - asortate cu o pereche de blugi procuraţi de la tirişti sau vaporeni - cu o ţinută hippy americană.

În cazarmă, spre deosebire de cele povestite prin scrisori de mulţi dintre colegii mei de clasă de la Liceul Gheorghe Şincai care, în funcţie de facultăţile pe unde reuşiseră, fuseseră repartizaţi la unităţi militare prin toată ţara, compania TR formată din studenţii tecemişti (care teoretic urmau să fie viitorii sublocotenenţi de tancuri-auto în rezervă) a avut drept principală activitate serviciul de gardă: trei ore în post, trei ore de veghe (când puteai citi, fuma sau juca şah), trei ore somn (în paturi a căror "lenjerie", de o culoare incertă, puţea înfiorător). Oricum, era mult mai bine decât la cules de recoltă. O altă sarcină specifică repartizată viitoarelor cadre inginereşti de nădejde ale patriei socialiste a fost serviciul la bucătărie, respectiv curăţatul cartofilor (la barabule) şi spălatul vaselor etern soioase. De ziua mea, 2 mai, mi-am invitat colegii cei mai buni la terasa restaurantului Doina de la şosea: unii abia scăpaseră de patrula militară, deoarece, la fel ca şi mine, fugiseră direct de la stadionul Republicii (aflat în acea vreme exact în spatele actualului Parlament), unde toată compania TR servise în costume albe pe post de stegari la unul dintre acele spectacole festive mamut de propagandă, de data aceasta la sărbătorirea Zilei tineretului. Am ratat (datorită chiulului în suspomenitul concediu medical) inedita distracţie de noapte a figuraţiei la filmul lui Sergiu Nicolaescu "Revanşa", în secvenţa atacului Prefecturii de pe Calea Victoriei ocupată de legionari, când colegii mei au primit roluri (dar nu şi bani sau nume pe generic) şi uniforme de soldaţi români, iar cei din Pantelimon de soldaţi germani. Unii au avut chiar şi replici: "Riţomanul" (Rece Laurenţiu) a fost locotenentul român cu ochelari care ordona eroic atacul "Înainteee!", iar Livache (Cristea Liviu) juca un simplu soldat cu ţigara în colţul gurii ce înjura neaoş "Grijania mamii lor de legionari".

Rar, foarte rar, ţin minte că am fost scoşi "la instrucţie" pe terenul din spatele unităţii. Era un fel de "ieşire la iarbă verde", cu gustarea de ora zece adusă în sacul de merinde de veselar (o bucată de salam de vară sau o conservă de pate de ficat la doi oşteni, cu pâinea aferentă), când ne tolăneam prin tufişuri făcându-ne că luăm o cât mai comodă poziţie de tragere şi nesfârşite linii de ochire. Ne-au dus, că aşa era trecut în programul pregătirii de luptă, şi prin sala destinată expunerilor teoretice, despre tanc, despre tun, din ce se compun acestea şi cam ce s-ar putea face cu ele. Am aflat atunci că regimentul avea în parcul auto mai multe tancuri T 34 (cred că unele făcuseră războiul după cât de nemişcate păreau) şi aştepta să-i vină şi câteva T55, la toate aceste denumiri şi informaţii noi făcând ochii mari, înghiţând totul şi neînţelegând prea mare lucru.

Legat de şedinţele de trageri obligatorii cu pistolul mitralieră mi-a fost dat să trăiesc o suită de întâmplări oarecum premonitorii pentru toată cariera mea ulterioară. Totul a început cu 52 de zile înainte de "liberare" (sfârşitul lui iunie 1978), când am fost surprins în prepeleacul de la postul de pază al GAZ-ului unităţii (porcăria) citind la amiază "Iluzii pierdute" de Balzac, de către însuşi comandantul regimentului şi şeful său de stat major, viitor general pe care-l voi recunoaşte peste mulţi ani în postura de legumă alcoolică. Surprinşi de atâta nesimţire şi crasă încălcare a regulamentelor, dar şi pentru a da un exemplu de natură să prevină slăbirea disciplinei printre teriştii aflaţi în prag de "liberare", cei doi m-au pedepsit exemplar: degradare de la caporal la soldat, zece zile de arest şi ras în cap. Această ultimă parte a pedepsei m-a afectat cel mai tare, deoarece pe vremea aceea pletele erau la mare modă şi tocmai mă gândeam cât de lungi mi le puteam lăsa ca student (în liceu fiind obligat la o tunsură scurtă). Nici arestul nu mi-a displăcut, deoarece astfel eram scutit a mai face gardă ieşind noaptea trei ore în post. De grad nici nu-mi păsa. La puţin timp apoi s-a întâmplat că regimentul nu a mai primit aprobare să execute tragerile în poligonul de la Domneşti, ce aparţinea Gărzilor patriotice, iar mie mi-a picat fisa că aş putea rezolva impasul şi obţine reabilitarea cu nepreţuitul ajutor al fostei mele colege de clasă de la liceu, al cărei tată era primul secretar de partid al Sectorului IV. Am cerut deci curajos un bilet de voie, Nuşa aflând problema mea l-a sunat pe ta-so', acesta m-a primit la el în birou drept bunul fost coleg de clasă al fiică-sii (nu conta că eram un simplu soldat şi el ditamai secretarul de partid), l-a chemat imediat la ordin pe colonelul care era şeful Gărzilor patriotice şi i-a cerut rezolvarea chestiunii: bietul colonel nu a ştiut altceva să facă (nu-i era deloc clar care era natura relaţiei mele cu primul secretar) decât să întocmească un proces verbal de predare-primire a respectivului poligon, la data prevăzută pentru tragere. Mi s-a părut jenant să-i spun foarte transpiratului colonel că fusesem degradat soldat, aşa că am semnat nonşalant de primire a poligonului "sergent TR Hentea Călin". Victorios şi mândru nevoie mare, m-am dus glonţ cu ineditul document direct la comandatul regimentului, acesta a făcut ochii mari şi a dat ordin să fiu avansat la excepţional din soldat, direct sergent TR. A fost singura mea avansare în grad la excepţional. Restul au fost toate cuminţi, la termen.

Cam aşa s-au scurs primele mele nouă luni de armată. Au mai urmat, la sfârşitul facultăţii, în vara lui 1983, încă două săptămâni de convocare la unitatea din Pantelimon, necesare, pasă-mi-te, pentru acordarea gradului de sublocotenent în rezervă. În acele două săptămâni am sărit gardul şi am dormit în fiecare noapte fie acasă, fie la prietena mea şi nu mi-a mai păsat absolut deloc de locotenenţii ce ne erau comandanţi de pluton, deoarece noi eram deja ingineri cu diploma de absolvire şi repartiţia în buzunar, iar ei erau doar cu Şcoala militară şi chiar mai tineri decât noi. Aşa încât, având această experienţă militară în raniţă şi aceste amintiri în cap, am înţeles apoi, ofiţer fiind, cum a fost posibilă marea învălmăşeală, soldată cu atâţia morţi şi răniţi perfect nevinovaţi din decembrie 1989.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO