Cele două filme, de fapt documentare de televiziune, pe care le-am făcut drept argumente vizuale pentru susţinerea intrării României în NATO (curat filme de propagandă) mi-au prilejuit contactul direct cu personaje politice de prin rang care altfel mi-ar fi rămas, probabil, inaccesibile. Pe ambele le-am realizat în cadrul redacţiei de televiziune "ProPatria" împreună cu fostul meu coleg de liceu la Şincai, Marian Dinu, devenit un excelent tehnician de televiziune polivalent. Primul a fost făcut în 1997, pe ultima sută de metri în cursa pentru NATO înaintea summit-ului de la Madrid, iar al doilea în 2002, înaintea reuniunii la nivel înalt al Alianţei de la Praga. Ambele aveau în esenţă acelaşi schelet persuasiv: imagini atent selectate pentru a susţine argumentele româneşti pentru aderare, care erau întrerupte de apariţiile mai marilor zilei de la Bucureşti, care se străduiau să fie cât mai convingători în limba engleză, ceea ce pentru unii chiar a fost o mare problemă.
De la filmările pentru filmul "România-NATO. Puterea destinului", după un scenariu de Sorin Encuţescu, (un ofiţer euro-atlantist elitist şi fost colaborator apropiat al ministrului Gheorghe Tinca) nu am prea multe amintiri, decât faptul că astfel am ajuns la Bruxelles şi am cunoscut câţiva oficiali NATO, ţepeni şi corecţi, chiar la ei acasă, ceea ce pentru un încă june ofiţer abia ieşit de câţiva ani de după Cortina de Fier, a fost o experienţă teribil de emoţionantă. Mai mi-aduc aminte de atracţia irezistibilă pe care Adrian Severin, ministru de externe, o avea faţă de camera de televiziune, (ajutat fiind şi de frumoasa sa consilieră de imagine Gilda Lazăr), de retorica perfect constantă, fie şi în engleză a generalului Constantin Degeratu (foarte tânărul promovat şef al Statului Major General) şi de faptul că în final toată lumea a fost mulţumită de filmuleţ, deşi nu am intrat în NATO. Am luat însă un premiu I la secţiunea "film documentar de actualitate" în cadrul Festivalul Internaţional al Filmului Militare de la Bucureşti din acel an.
Nu cred că filmul în cauză să fii avut vreun impact prea mare asupra factorilor de decizie euro-atlantici, şi continui să mă întreb câţi oficiali occidentali au avut întradevăr răbdarea pună filmul primit de la ataşatul militar român în videocasetofon pentru a-l urmări cu oaecare atenţie timp de 20 de minute. Cu toate acestea, în primăvara lui 2002 ideea a fost reluată de un tânăr şi energic subsecretar de stat de la Ministerul Apărării, Ovidiu Dranga. De data aceasta, eu tot ca regizor şi Marian tot ca editor de imagine am fost secondaţi mult prea îndeaproape de unul din numeroşii consilieri americani ce forfoteau pe lângă cabinetele şefilor pentru a-i sfătui cum să ne pregătim mai bine pentru integrarea în NATO. Slayton avea se pare o firmă de televiziune în SUA şi ştia ceva destul de bine despre astfel de producţii de propagandă video şi el a fost cel care a redactat în engleză nativă comentariul filmului "Romania on it's way to NATO" şi a intervenit direct asupra unor secvenţe la montaj. Spre exemplu mi-a scos o secvenţă cu nişte lumânări aprinse într-o biserică pe care eu o consideram foarte expresivă, dar care mi-a argumentat el "nu-i spune absolut nimic unui spectator american sau occidental". A fost de acord, mustăcind însă, cu o altă secvenţă de doar trei secunde înfăţişând la plan larg două tinere, topless, pe plajă, la mare, pentru a arată că nu mai suntem nişte cripto-comunişti constipaţi la minte. Din păcate, nu a fost de acord o directoare acră şi plină de ifose atlantiste din Ministerul de externe, iar omeneasca secvenţă a trebuit scoasă: am pus peste ea nişte vapoare din portul Constanţa.
Mult mai palpitante au fost filmările cu unii din puternicii zilei. Adrian Năstase, prim ministru, a cerut un promter după care să citească bucata de text ce-i revenea în film, drept pentru care consiliera sa de imagine, Cristina Trepcea, a comandat imediat unul. "Scula" a venit într-adevăr foarte repede în Palatul Victoria, dar s-a defectat calculatorul. Până să vină alt calculator, Năstase a aşteptat cuminte în biroul lui, după care a venit şi şi-a recitat senin intervenţia. Nu am simţit nimic din celebra aroganţă ce-i va fi mereu imputată lui Adrian Năstase, poate doar un exces de politeţe distantă.
O surpriză plăcută mi-a rezervat şi preşedintele Ion Iliescu la Cotroceni, deşi nu fusesem niciodată un fan al său. Dl. Iliescu a fost însă extrem de punctual la filmarea de la Cotroceni, a ascultat cu atenţie prezentarea celor două intervenţii ce-i fuseseră atribuite conform scenariului, pe care i-am făcut-o aşezat pe vine lângă fotoliul prezidenţial, a memorat ideile principale, a tras chiar şi o dublă, s-a consultat din priviri cu mine şi cu purtătoarea sa de cuvânt, Corina Creţu, dacă a ieşit bine. Americanul Slayton i-a trecut cu vederea intenţionat o greşeală de exprimare în engleză, deoarece, spunea el, "acea stângăcie dovedea spontaneitatea şi firescul discursului".
Toate aceste "contacte" mediatice cu mărimile acelor zile mi-au reamintit un episod din memoriile legendarului jurnalist britanic, editorul senior al ştirilor externe de la BBC, John Simpson. Acesta povesteşte în autobiografia sa cum, în 1971, prima sa misiune de reporter s-a soldat cu un pumn în stomac primit tocmai din partea prim ministrului de atunci al Marii Britanii, Harold Wilson. Acesta fusese iritat de faptul că Simpson îndrăznise să îl întrebe pe nepregătite pe peronul gării din Londra dacă avea de gând să declanşeze alegeri anticipate. Totul se petrecuse în faţa camerelor şi aparatelor de fotografiat ale altor jurnalişti londonezi, care, în anul de graţie 1971 nici nu-şi puneau măcar problema să-l răstignească pe prima pagină într-un imens scandal pe premierul Marii Britanii cu apucături de boxer. Evident, eu nu eram nici pe departe John Simpson, cum nici intervievaţii mei nu semănau în vreun fel cu Harold Wilson, dar reacţiile atât ale jurnaliştilor, cât mai ales ale politicienilor, s-a dovedit că sunt cam aceleaşi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
