Am devenit ofiţer în armată în 1986, prin pile şi pentru bani. În România ceauşistă nu se putea trece din civilie în rândul cadrelor active ale MApN fără pile considerabile, bine plasate. M-am supus beneficiilor acestor pile deoarece salariul meu a crescut brusc de la 2.200 lei (cât primea un inginer stagiar în anul trei la un institut de proiectări) la 3.700 lei, cât era solda unui locotenent major, pe funcţie de inginer proiectant într-un institut de cercetări militare. Practic, fără a avea de-a face cu prea multe cazonisme şi căprărisme, urma să fac acelaşi lucru ca în civilie - proiectare de instalaţii mecanice la planşetă - dar pentru un salariu mult mai mare. În ceea ce priveşte înregimentarea în uniformă pe viaţă (apevist, cum se spunea atunci, provenind de la Armată Pe Viaţă), nu am simţit nici în cuget şi nici în fapt o diferenţă prea mare, deoarece în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste cea mai mare parte a societăţii româneşti supravieţuia obligatoriu "înregimentată" într-o formă sau alta.
Primul lucru care mi s-a părut deopotrivă haios şi premonitoriu a fost faptul că respectivul centru de cercetări militare era gard în gard cu regimentul unde făcusem eu armata nouă luni, gard pe care-l săream aproape zilnic. Tot pe şoseaua Olteniţei, dar peste drum, se afla unitatea militară din care urma să plec peste zece ani, în 1997, în operaţiunea Alba din Albania. Deocamdată însă, cazarma centrului, cu aleile sale umbroase şi clădirile având cel mult un etaj, mi s-a părut deosebit de cochetă, curată şi discretă, diferită de aspectul standard al unităţilor militare româneşti. Am descoperit, după emoţia şi reţinerile primelor zile, că noii mei colegi, fie aceştia ofiţeri, fie civili, erau foarte departe de profilul cazon pe care-l păstram eu în minte: aproape toţi erau ingineri cu studii de cinci ani fie la Politehnică, fie la Academia Tehnică Militară, iar nouă dintre ei aveau deja titlul de doctor în ştiinţe, ceea ce în epoca de apogeu a puterii Elenei Ceauşescu (i se spunea ADINA - adică Academician, Doctor, Inginer şi Nimic Altceva) chiar era o performanţă. Era, desigur, o mult mai mare disciplină şi ordine, cel puţin aparentă, a programului de lucru şi activităţilor ordonate, în comparaţie cu dezordinea hei-rupistă pe care o întâlnisem atât în uzina, cât şi în institutul unde-mi petrecusem primii doi ani şi jumătate de stagiatură. Nu am avut însă nici o clipă, în acel institut, oricât de militar era şi oricâtă secretomanie (justificată sau nu) bântuia prin el, senzaţia de disciplină impusă sau corecţională, ci una acceptată benevol de toată lumea, în scopul simplificării şi uşurinţei muncii de zi cu zi. Chiar şi în privinţa portului ţinutei militare de către ofiţeri şi subofiţeri, care pe vremea aceea obligatoriu veneau şi plecau de la unitate în uniformă şi le era interzis să poarte sacoşe sau umbrele, să stea la cozi. Colonelul Gheorghe Mitru, ce deţinea recordul celei mai mari continuităţi la comanda aceleiaşi unităţi din toată armata română, era foarte exigent cu ţinuta subordonaţilor săi: dacă în treburile curente ale unităţii conducea oamenii cu fermitatea şi detaşarea unei patriarhale înţelepciuni, nelipsite de o undă discretă de umor, la inspecţia cadrelor de luni dimineaţa nu uita niciodată să controleze dacă ciorapii erau de culoarea regulamentară (kaki, desigur) şi dacă ceafa era corect tunsă, "că acum vine vara", chiar dacă era în februarie. Una peste alta, nimeni nu-şi permitea să apară cu pantalonii necălcaţi la dungă şi pantofii nelustruiţi, detalii pe care arareori le-am mai regăsit la ofiţerii şi generalii post-decembrişti, la care coatele tocite ale vestonului sau genunchii pantalonului, alături de petele de grăsime pe cravată şi chica netunsă au devenit banalităţi nemailuate de nimeni în seamă. De altfel, din ianuarie 1990 cadrele militare nu au mai trebuit să poarte uniforma în afara cazărmii, iar aici mergea aproape oricum.
A fost însă un aspect care m-a şocat din primul moment, desigur, tot prin comparaţie cu cele cunoscute anterior în instituţiile civile prin care trecusem: activităţile politice. În uzina de la periferia Capitalei unde lucrasem în trei schimburi timp de doi ani, printre maiştri şi muncitori care nu le dădeau prea mare atenţie inginerilor (cu excepţia şefilor cu putere de pontaj şi retribuire), aproape că nu se ţineau deloc şedinţele lunare de partid (ele se făceau doar pe hârtie), iar de învăţământ politic sau discuţii individuale în Biroul organizaţiei de bază nici vorbă. La centrul de cercetări militare m-am trezit rapid cu un caiet studenţesc pentru conspectarea cuvântărilor "lu' toa'şu", cu un altul pentru materialele politice de sinteză (tot conspecte din cuvântări), caiete ce erau înseriate şi controlate periodic de secretarul de partid. Şedinţele de partid, conferinţele, prelegerile politice, dările de seamă se ţineau după o riguroasă planificare, respectată întocmai, şi cu o prezenţă a întregului de aproape sută la sută, panourile de agitaţie vizuală cu lozinci actualizate erau pe toţi pereţii disponibili, la fel şi gazeta de perete sau programele staţiei de radio-amplificare. Cu toate acestea, exceptând poate doi-trei şefi mai arivişti şi cu îndepărtate origini proletare, nu am întâlnit în acel centru de cercetări activişti comunişti îndoctrinaţi sau habotnici; lumea accepta acel joc serios al salvării aparenţelor pentru a nu-şi complica existenţa şi atât. Îmi amintesc că nimeni nu întârzia la toate sus-menţionatele şedinţe, deoarece era bătaie mare pe locurile din spatele sălii, pentru că acolo se putea citi sau dormi în voie. Oamenii spuneau bancuri (poate nu excesiv anti-ceauşiste), comentau ce filme tari (şi interzise) mai văzuseră pe casetele video piratate care circulau cu o mare viteză (gen Falling in Love cu De Niro şi Meryl Streep sau incendiarul Nouă săptămâni jumătate cu Mickey Rourke şi Kim Basinger, dar şi genul Day After, A 25-a oră cu Anthony Quinn sau James Bond-urile cu Roger Moore), se mai întâmpla şi câte un omenesc romance extraconjugal (sancţionabil de către secretarul de partid, dar care închidea omeneşte ochii), mai apăreau la vânzare pe sub mână câte o pereche de adidaşi pentru export de la "Pionierul"...
Acei cinci ani petrecuţi în centrul de cercetări militare ca ofiţer inginer proiectant au însemnat şi perioada mea de maximă prolificitate pentru sculptura în lemn şi marmură, care era deopotrivă hobby-ul şi refugiul meu; ulterior, tot sculptura m-a împins spre despărţirea definitivă de ingineria mecanică, ce nu-mi era deloc proprie, şi spre apropierea treptată şi sinuoasă de jurnalism, istorie, publicistică, despre care cred că mi se potrivesc cu adevărat. Am fost antrenat astfel, potrivit cutumelor epocii şi cu sprijinul organizaţiei de partid, spre mişcarea artistică de amatori, spre Festivalul "Cântarea României" unde, dacă îţi păstrai bunul simţ şi onestitatea, refuzând a te închipui urmaşul direct al lui Brâncuşi, se puteau găsi nişte satisfacţii capabile să te scoată din peisajul tern şi îmbâcsit de o propagandă anostă şi frustrări nemărturisibile al acelor ani. Pentru mine, aceste satisfacţii au constat în expoziţiile de sculptură pe care le-am organizat mai întâi într-una dintre săliţele centrului de cercetări ("Forme şi cuvinte în dialog", din ianuarie 1987, a fost considerată drept activitate culturală a organizaţiei de bază şi a celei a UTC), ulterior la pavilioanele Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Parcul Herăstrău (1988) şi apoi, imediat după răsturnările din decembrie 1989, şi involuntar simultane cu mineriada din februarie 1990 şi protestele din Piaţa Universităţii, în holul Teatrului Foarte Mic de lângă Piaţa Rosetti. Colegii din centrul de cercetări au privit cu simpatie şi mi-au încurajat cu multă căldură aceste gesturi inedite, pentru că simţeau că sunt autentice şi mai ales nepolitice.
Tot în această curată unitate militară mi-am petrecut şi aşa numita Revoluţie din decembrie 1989. Pe 17 decembrie 1989, mai pe seară, tocmai terminasem de şlefuit o sculptură din lemn când, nevenindu-mi să cred urechilor, am primit telefon de la şeful meu de laborator, care îmi transmitea emoţionat, şi el, indicativul "Radu cel Frumos": acesta însemna alarmă de luptă parţială, adică fără mobilizare generală. Nu ştiam nimic despre cele întâmplate la Timişoara şi nici, o dată ajuns în goană la unitate, nu am aflat mai multe. În acelaşi vacuum de informaţii am rămas şi în zilele următoare, fiind consemnaţi în cazarma centrului, unde nu existau nici un fel de condiţii de somn, hrană sau spălare; ne-am descurcat fiecare cum am putut. Civilii au putut merge acasă, unde desigur că au aflat de la Radio Europa Liberă despre ce se întâmplase la Timişoara şi mersul evenimentelor, dar nici unul nu a avut curajul să vorbească sau să comenteze altfel decât şoptit, fragmentar, în colţul gurii. Despre grozăviile petrecute în centrul Bucureştiului în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 ne-am dat seama după huruitul asurzitor al tancurilor şi TAB-urilor ce ieşeau pe poarta regimentelor din jurul nostru, precum şi după rafalele de mitraliere ce se auzeau din depărtare. Nici unul dintre ofiţerii sau subofiţerii din acel centru de cercetări nu a fost în stradă până în 22 decembrie. Apoi am rămas în continuare consemnaţi în cazarmă, până pe 4 ianuarie 1990 - desigur, cu un imens şi unanim entuziasm - pentru a păzi, cu glonţul pe ţeavă, unitatea în timpul nopţii, când ni se transmiteau deja binecunoscutele zvonuri intoxicante cu terorişti care urmau să ne atace, eventual din elicopter. Mie mi-a fost frică doar să nu împuşc din greşeală pe vreun coleg (şi de aceea nu am tras nici un cartuş) sau să mă împuşte vreun terorist înainte de a doborî şi eu câţiva. Naivităţi revoluţionare. Ulterior, când am văzut filmul Hârtia va fi albastră, al regizorului Radu Muntean, am recunoscut acea stare de haos general amentecat cu entuziasm, frică şi nevoi omeneşti ce caracteriza viaţa oamenilor din acele zile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
