Înainte de a pleca la cursul de limba engleză din Anglia, îmi propusesem să ţin un jurnal pe care să-l transform apoi într-o cărticică, gen "Mulţumim Domnului că e duminică", publicată de colegul meu maiorul Laurenţiu Sfinteş după cursul lui de limba engleză din Canada. Nu trebuie câtuşi de puţin concluzionat că orice cursant militar român în Occident are tendinţa de a-şi descrie livresc experienţele, dar cred că este în continuare visul oricărui ofiţer post-decembrist să plece la un curs, din orice domeniu, cu condiţia să fie cât mai lung şi într-o ţară occidentală, deoarece aceasta însemna: un trai excelent, mai mult decât confortabil şi fără prea mult efort pe toată durata cursului, obţinerea de puncte serioase la dosarul personal ce deveneau importante în situaţia unei promovări, un câştig (uneori consistent) în bani, ca urmare a economisirii drastice a diurnei, iar pentru unii (printre care m-am numărat şi eu) o preţioasă deschidere culturală. Pentru toate aceste motive, efortul unei intervenţii la decidenţii asupra listelor de plecare la curs în străinătate, dincolo de rezultatele testelor de limbă engleză şi psihologice (adică o pilă sau o şpagă), părea justificat pentru majoritatea ofiţerilor români, deoarece ei erau conştienţi că fără aceste cursuri (sau poate participarea la un exerciţiu NATO/PfP) nu prea aveau şanse de a vedea Occidentul (era prin 1996 - 2002) sau de a promova ulterior în carieră.
Împărţiţi pe trei grupe după câtă prealabilă engleză ştia fiecare, toţi aceşti români, polonezi, cehi, ruşi, ucrainieni, slovaci, macedoneni, bulgari, letoni, estonieni, georgieni au fost învăţaţi cu îndărătnicie limba lui Shakespeare, fiindu-ne stimulat până la limită efortul şcolar conform vechilor tradiţii englezeşti, dar într-un stil pe cât de pragmatic, pe atât adaptabil profilului fiecărui student. Am aflat astfel că testul de la sfârşitul fiecărei săptămâni nu avea menire punitivă (tipică mentalităţii comuniste) de a-i demonstra elevului cât de prost sau leneş este, ci dimpotrivă de a-l lămuri pe profesor unde şi cum anume poate să-l ajute cât mai mult pe student şi pe ce direcţie acesta trebuie să-şi canalizeze eforturile. Tot la acea şcoală, zisă militară (dar care mie mi s-a părut extrem de civilă, fie şi pentru că profesoara de la grupa mea, Jean Meakin, îşi făcuse studiile la Oxford, colegii spunându-i Marlene Dietrich of Beaconsfield, iar un alt profesor era de fapt preot ortodox de origine finlandeză la o biserică, tot din… Oxford) am fost învăţaţi cum să susţinem o prelegere în public, cum să ne structurăm ideile într-un eseu, sau despre ce şi cum se poate face conversaţie într-un club ofiţeresc britanic (orice, dar numai despre sex, bani, şi politică nu!). Tot de la workaholica Jean Meakin am învăţat despre distanţa de circa o jumătate de metru pe care englezii sunt învăţaţi să o păstreze faţă de interlocutor: "Dacă eu te-aş atinge cu mâna pe umăr, aş putea să-mi pierd slujba", mi-a explicat englezoaica, mie, unui român învăţat cu pupături şi îmbrăţişări frecvente şi fără jenă în public. După aproape patru luni, acel mic colectiv de profesori extrem de politicoşi, candizi chiar, şi întotdeauna afabili şi săritori, ne-au adus pe toţi la un anumit standard de cunoaştere a limbii şi comportamentului englezesc, indiferent de nivelul de la care plecase fiecare sau de cât de departe se afla ţara lui de UK.
Unul dintre momentele memorabile de contact cu tradiţia şi stilul de viaţă britanic a fost aşa- numitul Regimental Dinner Night - adică o masă festivă obligatorie pentru întreg personalul civil şi militar al şcolii, facultativă (dar contra cost, 10 lire) pentru studenţi. Scopul festinului era întărirea spiritului de corp în unitatea militară respectivă, care înainte se desfăşura lunar, acum de cinci şase ori pe an. Cadrele militare au venit toate îmbrăcate la ţinuta de mare ceremonie model 1815 (de pe vremea când englezii l-au bătut pe Napoleon la Waterloo), noi, studenţii, în ţinuta de oraş. S-a intrat în sala de mese doar la al treilea gong, fiecare avea locul desemnat la masă şi nu avea voie să se ridice sub nicio formă de la masă până la sfârşit (nici să facă pipi). Meniul a fost evident unul special, dar britanic din păcate şi nu franţuzesc. Invitatul a fost un viceamiral şi lord britanic venit cu elicopterul de la Londra, tânăr şi foarte jovial în speech-ul său, care, conform tradiţiei, nu a fost aplaudat, ci s-a bătut cu palmele în masă, zdrăngănind puternic veselea şi tacâmurile de argint. Tot conform tradiţiei, la sfârşitul mesei, vinul de Porto s-a servit dintr-o sticlă-carafă marcată cu un medalion special, şi care era trecută într-o veselie de la unul la altul. Când, după speech-uri, s-a dat pauză, toată lumea a năvălit brusc spre insuficientele toalete: drept care gentlemenii englezi au cedat toaleta lor doamnelor şi toată suflarea militară bărbătească s-a uşurat, în aer liber, pe gazonul din jurul şcolii. Lângă mine la masă s-a aflat o locotenentă blondă, masivă şi cam zgubilitică din Royal Navy cu care am încercat să deschid o conversaţie prin clasica întrebare: "Ce ştii despre România? Spune-mi primul cuvânt care-ţi vine în minte". Răspunsul a fost zdrobitor de sincer: "Ceauşescu şi orfelinatele de copii cu SIDA. Iartă-mă, ştiu că România nu înseamnă doar atât, dar la fel este şi cu Cambodgia de exemplu - te trimite cu gândul la Pol Pot şi atât".
Scriind aceste rânduri, îmi revin în memorie micile grupuri naţionale de colegi, care, indiferent cum erau împărţiţi la cursuri, se recoagulau instantaneu în pauze, la cafea, la masă, la ieşirile în Londra. Practic nu s-a produs nicio combinaţie internaţională, poate cu excepţia celei dintre o unduioasă rusoaică şi un tânăr aviator polonez, şi nici nu s-a înregistrat vreo camaraderie transfrontalieră, cel mult câteva discuţii agreabile, mai dezinhibate, dar întotdeauna foarte politicoase. Astfel, cei cinci ofiţeri cehi păreau că formează mereu un grup compact şi autosuficient, spre deosebire de bulgari şi macedoneni mult mai fără fasoane şi deschişi la vorbă. Ruşii se simţeau bine în compania ucrainienilor - poate pentru că astfel mai puteau evada cu câteva vorbe din limba engleză, doar locotenent-colonelul albanez ce părea mereu ţăpănos nu avea unde evada, pentru că albaneza lui nu o ştia nimeni, iar la engleză era recunoscut drept perfect afon, la fel ca şi unul dintre georgieni, care avea o cicatrice uriaşă pe obrazul stâng şi în rest era numai muşchi. Mai era şi o grupă specială de ofiţeri turci, care şi ei ar fi vrut să se apropie de restul lumii, dar se loveau implacabil de barajul limbii, aşa că se mulţumeau să fie întotdeauna politicoşi şi zâmbitori, iar când au început să poată conversa în engleză nu au ratat nicio ocazie de a condamna terorismul kurd (la fel de des turcii blamau PKK, cum şi englezii o făceau cu IRA) care în acea perioadă părea a fi marea lor problemă şi obsesie. Eu m-am împrietenit însă cu un scoţian, Patrick McKinley, extrem de jovial şi generos în toate, care fusese invitat de şcoală să ne ţină o prelegere despre relaţia dintre armată şi presă în conflictele limitate ale ultimelor decenii. În seara dinaintea prelegerii lui şi în cea de după, am stat la taclale cu un gin în faţă în sacrosanctul club al ofiţerilor, apoi Patrick (care ştia să vorbească o engleză la fel de curată precum Sean Connery, nu doar scoţiana precum majoritatea conaţionalilor lui) m-a invitat pentru un week-end la el acasă în Edinburg şi aşa am ajuns să cunosc magnificul oraş al lui Walter Scott, am băut bere în pubul favorit al lui Robert Louis Stevenson şi am primit de la fratele lui Patrick, Allan, o cruce de argint a Sf Patrick, protectorul Marii Britanii, pe care de atunci o port la gât drept un talisman al norocului şi binelui. Nu am ajuns să scriem împreună acea carte despre armată şi presă pe care am plănuit-o atunci la un pahar de scotch malt whisky din Edinburg, pe care am scris-o până la urmă singur, dar am rămas prieteni cu spranţa că ne vom mai revedea cândva, undeva.
În timpul acelui curs în Marea Britanie a început preocuparea mea, devenită pasiune, pentru propagandă. Această nouă orientare a interesului meu spre fenomenul propagandei a pornit de la preocuparea curentă pentru relaţia armată-presă dat fiind meseria mea de jurnalist pe care o practicam cu un soi de inocentă frenezie (chiar şi în bocanci fiind), iar apoi a fost stimulată de două evenimente majore, petrecute pe durata cursului mai întâi în România şi apoi în imediata ei vecinătate. Astfel, la scurt timp după plecarea noastră în Anglia, pe 11 ianuarie 1999, în ţară a izbucnit ultima mineriadă a lui Miron Cozma, ce părea o foarte violentă răzmeriţă, cu aspect de lovitură de stat, cel puţin după ceea ce percepeam noi din ştirile presei londoneze, ale BBC World Service şi ceea ce mai puteam citi pe puţinele site-uri existente în acea perioadă ale ziarelor româneşti. Toţi cei cinci ofiţeri români eram fierţi de îngrijorare şi ne gândeam că vom fi rechemaţi urgent în ţară. Eu am primit chiar şi un mail de la reporterul Iulian Pană, acreditat la MApN, care mă sfătuia că, dacă va ajunge Vadim Tudor şi PRM-ul la putere, să fac cumva să nu mă mai întorc în ţară. Nici nu s-au liniştit bine lucrurile acasă şi, pe 24 martie, a început războiul dintre NATO şi Iugoslavia lui Miloşevici din cauza problemei Kosovo. Am avut atunci senzaţia, şi nu am fost singurul, că ne aflam în pragul izbucnirii celui de-al treilea război mondial. Iarăşi, noi, cei cinci români, ne-am gândit că vom fi rechemaţi în ţară, mai ales că cei trei ofiţeri ruşi chiar au trebuit să se reîntoarcă în Rusia la începutul lui aprilie 1999, probabil, am interpretat noi atunci, ca un semnal politic de protest al Federaţiei Ruse, adică a lui Boris Elţin, faţă de politica Marii Britanii, adică a lui Tony Blair, în Iugoslavia.
Am început atunci, în timpul războiului, să decupez din întreg spectrul presei londoneze ce ne era adusă zilnic în triplu exemplar în clubul ofiţerilor acele articole care comentau modul în care era mediatizat războiul din Iugoslavia şi evenimentele conexe lui, articole ce au constituit baza unui foarte aplicat capitol al primei mele cărţi "150 de ani de război mediatic" apărută la editura Nemira şi lansată la Bookfest 2000, datorită flerului şi încrederii pe care mi-a acordat-o Valentin Nicolau. Atunci când micuţa Jean Meakin, blonda noastră profesoară oxfordiană, ne-a spus că trebuie să scriem fiecare un eseu de final de curs pe o temă aleasă conform intereselor fiecăruia, documentându-mă iniţial pe tema The Military and the Media am descoperit în biblioteca şcolii enorm de multe cărţi şi albume despre propagandă. Fascinat de subiect, am xeroxat pentru acasă cât am putut de multe dintre acestea, dar nu-mi puteam închipui atunci că voi ajunge să scriu atâtea cărţi pe acest subiect.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
