Ziarul de Duminică

Jurnal in bocanci (XXXVII). Printre cepesişti şi peremişti/ de Calin Hentea

Cu frumoasa Bianca Brad la un bal organizat la Cercul Militar Naţional unde eu aveam o expoziţie de sculptură

ÎN IMAGINI: Cu frumoasa Bianca Brad la un bal organizat la Cercul Militar Naţional unde eu aveam o expoziţie de sculptură

Autor: Calin Hentea

25.01.2013, 00:00 766

Am plecat din Centrul de cercetări ştiinţifice de pe şoseaua Olteniţei la Inspectoratul (ulterior Direcţia) de cultură a armatei din clădirea încă în finalizare a Ministerului Apărării Naţionale M100, la sfârşitul verii lui 1991, dintr-o uriaşă naivitate: dându-mi seama, pe bună dreptate, că ingineria nu era deloc rostul vieţii mele, am crezut că astfel voi putea studia sculptura la Facultatea de arte plastice, rămânând în continuare ofiţer.

Fusesem încurajat în acest sens de Vasile Parizescu, pictorul şi colecţionarul, care, fost militar fiind, m-a recomandat inspectorului general pentru cultură în armată, colonelul Teodor Mateescu, fost activist comunist în Consiliul Politic Superior al Armatei, secretar al UTC, dar mult mai deschis la minte şi omenos decât alţii. Mateescu fusese de bună credinţă promitându-mi studiile de sculptură, pentru că, în aceeaşi perioadă, viitorilor mei colegi de la Secţia de Operaţii Psihologice din SMG le fuseseră aprobate studii la zi la facultăţile de sociologie, psihologie şi jurnalism. Totuşi, chiar dacă în armată exista un Studio de Arte Plastice ce producea picturi, sculpturi şi grafică pentru MApN (decoraţii de interior şi cadouri de protocol), condus de un pictor cu suflet mare şi anume colonelul Gheorghe Ioniţă (venea şi el tot ca mine din viaţa civilă pentru un salariu mai bun şi sigur), întreţinerea unui ofiţer într-o structură centrală a ministerului doar pentru sculptură era totuşi o utopie mult prea mare. Greşisem flagrant şi urma să plătesc pentru asta patru ani.

Nu mi-a trebuit prea multă vreme pentru a-mi da seama că mă aflam în mijlocul unui colectiv de ofiţeri superiori (colonei, locotenent-colonei şi maiori) care făcuseră toţi parte din defunctul Consiliu Politic Superior al Armatei, pe funcţii în care nu avuseseră şansa de a se compromite prea mult pentru a fi trecuţi în rezervă, precum colonelul Teodor Rădulescu (inteligent, mai citit decât mulţi alţii, dar îmbibat de naţionalism-comunism, ce avea să devină la un moment dat şeful Direcţiei), colonelul Aurelian Mortoiu, un fost secretar de partid celebru pentru aroganţa şi acreala de care nu se despărţea niciodată sau ţanţoş-libidinosul colonel Cioceanu, un pic mai şmecher decât ceilalţi. Am înlemnit, când, într-o sedinţă de prin 1992 cu ofiţerii din Departamentul pentru Învăţământ Ştiinţă şi Cultură, l-am auzit pe şeful acestei structuri centrale a Ministerului Apărării Naţionale, generalul Lucian Culda, cum profera sintagme şi chiar fraze întregi din retorica belicoasă din acea vreme a Partidului România Mare; mi-a părut rău că nu am avut atunci la mine un reportofon să-l înregistrez. Tot aşa nu mi-a venit să cred când l-am văzut pe un fost activist al CPSA (care ne ţinea prelegeri la Centrul de cercetări al armatei, unde lucrasem până nu demult) viitorul colonel cu o lungă carieră în departamentul de politică de apărare al armatei, Mihai Ţăpârlea, care împărţea, la o festivitate de la Cercul Militar Naţional, ziarele România Mare şi Totuşi iubirea. Eu eram doar căpitan, aveam o educaţie şi studii civile la zi şi nu Academia militară politică, vorbeam fluent limba franceză şi aveam o cu totul altă aderenţă culturală şi simpatii politice decât ei. Prin urmare, nu peste mult timp, s-a creat o distanţă între mine şi ei, distanţă transformată rapid într-o antipatie vădită, tradusă în final printr-un joc de-a şoarecele şi pisica: ei citeau România Mare din scoarţă-n scoarţă, eu cumpăram zilnic Cotidianul proaspăt înfiinţat de Ion Raţiu şi-l lăsam "neglijent" pe birou; ei citeau poeziile cenzurate ale lui Adrian Păunescu şi romanele cu bubuli ale lui Pavel Coruţ, eu puneam, tot pe birou, cu coperta în sus, Convorbiri cu Regele Mihai de Mircea Ciobanu, romanele lui Paul Goma şi seria Emil Cioran tocmai apărute la Humanitas. Totuşi, oricât erau ei de colonei, nu au îndrăznit să mă trimită, căpitan fiind, să le cumpăr o sticlă de votcă sau de coniac (care nu putea să le lipsească din fişet sau din birou) de la alimentara, poate un pachet de ţigări, aşa cum procedau cu ofiţerii mai mici în grad, în continuarea unor practici îndelung exersate prin armata socialistă pe care o trăiseră încă din adolescenţă. În acelaşi timp, eu foloseam orice tertip pentru a pleca acasă înainte de terminarea programului spre a mă refugia în minusculul meu atelier de sculptură improvizat în pivniţă. Dacă în mod ostentativ eram izolat de "problemele secţiei" şi nu mi se dădea nicio hârtie, îndeobşte insipidă şi inutilă, fără nicio jenă eu am început să desenez direct sub ochii lor, compunându-mi schiţele pentru ceea ce urma să sculptez acasă.

În acea perioadă, ca să nu ruginesc intelectual - deşi traversam o cumplită criză de identitate - am făcut dreptul la fără frecvenţă, pentru ca în final să renunţ a-mi mai susţine licenţa, am participat la expoziţii comune, atât cu artistul fotograf Gheorghe Rizeanu, EFIAP, cât şi cu cartofilul Şerban Drăguşanu, am încercat să mă apropii de presa militară publicând în săptămânalul armatei un mic serial de fotografii ale sculpturilor mele, însoţite de câteva versuri sub genericul de "Cuvântoforme". Nu mi-a venit să cred că, atunci, în atmosfera naţionalistă îmbâcsită de neo-comunism din decembrie 1992, în plină perioadă de afirmare a "patrulaterului roşu" (PDSR, PRM, PUNR, PSM) mi-au apărut în ziarul Armata României (predecesoare a Observatorului militar, redactor şef fiind colonelul Gheorghe Văduva, căruia ofiţeri francezi îi vor zice "ultimul general romantic") sculptura şi versurile intitulate chiar aşa "Politrucul": "O frunte îngustă,/ acoperişul unui nas obscen de puternic./ Lipsesc ochii/ ferestre ale sufletului,/ dar fălcile…/ ele susţin o gură perfect rotundă/ ca unică justificare / a celui numit cândva/ politrucul./ Acuma…". Acum îmi pare tare rău că la un moment dat am vândut acea sculptură de marmură unui italian pentru 200 de dolari, dar atunci mi s-a părut o afacere de succes.

Am aflat în acei patru teribil de silnici ani petrecuţi în Direcţia de cultură ce înseamnă să fii atât ofiţer băgător de seamă - adică să nu faci nimic, doar să supraveghezi, fără posibilitatea de intervenţie, cât şi activist cultural - adică să te bagi în seamă cu rapoarte şi adrese care nu servesc la nimic sau să-ţi dai cu părerea în domenii în care nu ai o competenţă reală, ci doar una atribuită oficial, în baza funcţiei pe care ai fost numit. În aceste condiţii, am participat la ceremoniile deshumării, în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti, a osemintelor Ostaşului Necunoscut, pe 25 septembrie 1991 (în timp ce minerii lui Miron Cozma îl debarcau pe Petre Roman în Capitală) şi readucerii Mormântului în Parcul Carol din Bucureşti, unde-i era locul, pe 25 octombrie 1991. Am mai fost prin preajma unor diverse alte ceremonii, depuneri de coroane, vernisaje de expoziţii sau chiar baluri în sala de marmură a Cercului militar naţional, acţiuni care încercau, fără convingere totuşi, reluarea unor tradiţii din trecutul interbelic. Nu toţi colegii mei ofiţeri în Direcţia de cultură erau politruci îmbâcsiţi şi rataţi: colonelul Ilie Schipor (viitor director al Muzeului Militar Naţional), de exemplu, era un istoric teribil de harnic, de bună credinţă şi mereu cumsecade în tot ce făcea, alţii însă erau mai nevinovaţi în cuget şi simţiri, aşteptând cuminţi şi fără veleităţi pensia. În schimb eu făceam tot timpul demersuri aproape disperate (am ajuns chiar şi în audienţă la ministrul apărării, generalul Niculae Spiroiu, care m-a ascultat cu interes, dar nu a hotărât nimic) să evadez din capcana acelei structuri naţionalist-neo-comuniste ce-mi devenise evident ostilă, căutându-mi un loc în altă parte, cât de cât apropiat profilului meu.

Salvarea a venit - ca de obicei - atunci când mă aşteptam mai puţin. Fusesem desemnat, probabil din lipsă de alte soluţii, însoţitor şi translator al delegaţiilor de limbă franceză (francezi, belgieni, canadieni) participante la prima ediţie a Festivalului Internaţional al Filmului Militar organizat la Bucureşti, la Cercul Militar Naţional, în mai 1995. Era printre cele doar câteva ocazii când am putut face ceva concret, care mi se potrivea şi-mi plăcea, în cadrul Direcţiei de cultură (căreia i se mai spunea şi "Divizia de Incultură a Armatei"). În acele zile am fost remarcat de redactorii din televiziunea Pro Patria, iar colonelul Valeriu Pricină, care în acea vreme avea o mare influenţă în armată, a fost de acord să mă ia în echipa lui după un scurt dialog tête-à-tête, din care îmi amintesc că a pus accentul pe loialitate. Mult timp după aceea, mi-a mărturisit că se interesase de mine şi primise referinţe foarte proaste, printre care şi aceea că aş fi fost un monarhist fanatic - or, a avea în anul 1995 simpatie, în armată, pentru regele Mihai, era considerat o blasfemie. A avut însă inspiraţia să-l întrebe şi pe un colonel inginer de la centrul de cercetări unde lucrasem cinci ani şi care i-a povestit despre mine exact pe dos faţă de cum mă încondeiaseră cepesiştii şi peremiştii din "Divizia de incultură".

La doar două sau trei săptămâni după ce am ajuns în Pro Patria, pe 10 octombrie 1995, colonelul Pricină m-a nominalizat pentru un stagiu de documentare la Centrul Cinematografic şi Fotografic al armatei franceze de la Paris, de unde mă voi întoarce cu primele mele două filmuleţe documentare. După 1996, în momentul în care s-a pus în mod serios problema accederii României în NATO şi de restructurare, în consecinţă, a armatei, din moştenirea de sorginte comunistă a Direcţiei de cultură, ce fusese doar un bun refugiu de urgenţă pentru cei mai obscuri activişti militari ai PCR, din aceasta nu a mai rămas decât o mică secţie de tradiţii militare. În ceea ce mă priveşte, am rămas cu sechelele unei alergii exacerbate la orice formă de comunism, naţionalism şi patriotardism, active chiar şi în ziua de astăzi.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO