Mohamedou Qiud Slahi s-a născut în 1970, într-un orăşel din Mauritania. A obţinut o bursă la un colegiu din Germania, ţară în care a şi lucrat, câţiva ani, ca inginer. În 2000 a revenit în Mauritania. În anul următor, la cererea Statelor Unite, a fost arestat de autorităţile mauritane şi trimis într-o închisoare din Iordania; ulterior a fost transferat din nou, mai întâi la baza forţelor aeriene SUA din Bagram, Afganistan, pentru ca în cele din urmă, în 5 august 2002, să ajungă în închisoarea americană din Golful Guantánamo, Cuba, unde a fost supus unor torturi severe. În anul 2010, un judecător federal a ordonat punerea lui imediată în libertate, dar statul a făcut apel la decizia acestuia. Guvernul SUA nu l-a acuzat niciodată pe Mohamedou de vreun delict. El continuă să fie închis la Guantánamo.
Larry Siems este scriitor şi activist pentru drepturile omului.Vreme de mulţi ani a condus programul „Freedom to Write” din cadrul PEN American Center. Este autorul mai multor cărţi, cea mai recentă dintre ele având titlul The Torture Report: What the Documents Say about America’s Post-9/11 Torture Program. Locuieşte în New York.
Echipa americană preia controlul… Sosire la Bagram… De la Bagram la GTMO… GTMO, noul cămin… O zi în paradis, următoarea în iad.
██████████, ██ iulie 2002, ora 22:00.
Muzica s-a oprit. Conversaţia gardienilor s-a pierdut în depărtare. Duba s-a golit.
Mă simţeam singur în dricul funerar.
Aşteptarea n-a durat mult; am simţit prezenţa altor oameni, o echipă silenţioasă. În toată operaţiunea care a urmat, nu-mi amintesc să se fi rostit nici măcar un singur cuvânt.
Cineva mi-a desfăcut lanţurile de la încheieturile mâinilor. A desfăcut întâi lanţurile de la prima mână, după care altcineva mi-a prins mâna aceea şi a răsucit-o, în vreme ce o a treia persoană punea cătuşele noi, mai solide şi mai grele. Acum aveam mâinile încătuşate în faţa corpului.
Cineva a început să-mi despice hainele, aparent cu o foarfecă. M-am întrebat ce naiba se întâmpla. Am început să-mi fac griji din pricina acelei călătorii, pe care nici n-o dorisem şi nici n-o iniţiasem. Altcineva decidea totul pentru mine; aveam toate grijile de pe lume, mai puţin pe cea a luării deciziilor. Prin minte mi-au trecut iute o mulţime de gânduri. Cele optimiste sugerau: „Poate că eşti în mâinile americanilor, dar nu-ţi face griji, ei nu vor decât să te ducă acasă şi să se asigure că totul va rămâne secret”. Cele pesimiste erau de felul: „Ai belit-o! Americanii au izbutit să te acuze de cine ştie ce rahat, şi acum te duc să putrezeşti toată viaţa în închisorile lor”.
Am fost dezbrăcat la pielea goală. Era umilitor, totuşi legătura de peste ochi m-a ajutat să nu văd imaginea jalnică a trupului meu gol. În timpul procedurii, singura rugăciune pe care mi-am putut-o reaminti a fost aceea de criză, Ya hayyu! Ya Kayyum!, pe care o murmuram întruna. De câte ori ajungeam în situaţii similare, uitam toate rugăciunile, cu excepţia acesteia, pe care am învăţat-o din viaţa Profetului nostru, pacea fie cu el.
Un membru al echipei mi-a înfăşurat un scutec în jurul organelor genitale. Abia atunci am fost perfect convins că avionul se îndrepta spre SUA. Acum am început să mă autoconving că „totul va fi bine”. Unica mea grijă era că familia mă va vedea la televizor în starea aceea degradantă. Eram foarte slab. Toată viaţa fusesem slăbănog, dar niciodată în halul ăsta; hainele îmi deveniseră atât de largi, încât păream o pisicuţă jigărită într-un sac mare.
După ce echipa americană m-a îmbrăcat cu uniforma aceea croită pe măsură, un bărbat mi-a scos pentru o clipă legătura de la ochi. N-am putut vedea mare lucru, deoarece şi-a aţintit lumina lanternei drept în ochii mei. Era îmbrăcat într-o uniformă neagră, care-l acoperea din cap până-n picioare. A deschis gura şi a scos limba, apoi mi-a făcut semn să-l imit, pentru a-mi verifica interiorul gurii, şi m-am supus fără împotrivire. Am zărit o parte din braţul lui, cu piele foarte albă şi firişoare blonde de păr, care mi-a întărit ideea că mă aflam în mâinile Unchiului Sam.
Legătura mi-a fost coborâtă din nou pe ochi. În tot acel timp, auzeam zgomotul asurzitor al unor motoare de avioane; sunt convins că unele decolau şi altele aterizau. Am simţit apropierea avionului meu „special”, sau poate că maşina se apropia de avion, nu mai ţin minte. Îmi amintesc totuşi că atunci când escorta m-a scos din dubă, între aceasta din urmă şi scările avionului nu exista niciun spaţiu. Eram atât de epuizat, ameţit şi obosit, încât n-am putut păşi, ceea i-a făcut pe însoţitorii mei să mă tragă în sus pe trepte, ca pe un cadavru.
În avion era foarte frig. Am fost întins pe o sofa, şi paznicii mi-au fixat cătuşele cu lanţuri, cel mai probabil de podea. Am simţit cum o pătură a fost pusă peste mine; deşi foarte subţire, m-am simţit protejat.
M-am destins şi m-am lăsat în voia visurilor. Mă gândeam la membrii familiei mele, pe care n-aveam să-i mai revăd niciodată. Cât de trişti aveau să fie! Plângeam în tăcere şi fără lacrimi; îmi vărsasem toate lacrimile la începutul expediţiei, care fusese un fel de hotar între viaţă şi moarte. Regretam că nu fusesem mai bun cu oamenii. Regretam că nu fusesem mai bun cu familia mea. Regretam toate greşelile pe care le comisesem de-a lungul vieţii, faţă de Dumnezeu, faţă de familie, faţă de toţi!
Mă gândeam la viaţa într-o închisoare americană. Mă gândeam la filmele documentare pe care le văzusem despre închisorile lor şi la duritatea cu care îşi tratau deţinuţii. Îmi părea rău că nu eram orb sau că nu aveam alt gen de handicap fizic, ca să mă poată ţine izolat şi să-mi acorde un tratament omenos şi protecţie. Mă gândeam la prima audiere în faţa judecătorului. Oare aveam vreo şansă de a fi judecat corect într-o ţară care-i privea cu atâta ură pe musulmani? Oare puteam spune că eram deja condamnat, chiar înainte să fi avut vreo şansă de a mă apăra?
Mi-am înecat toate gândurile acelea dureroase în căldura păturii. La răstimpuri mă încerca supliciul nevoii de a urina. Scutecele nu erau o soluţie pentru mine, fiindcă nu-mi puteam convinge creierul să trimită semnalul necesar spre vezica urinară. Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât creierul meu se încăpăţâna mai tare. Gardianul de lângă mine îmi turna întruna în gură apă printr-un dop de sticlă, ceea ce-mi agrava situaţia. Nu puteam refuza; fie înghiţeam, fie mă înecam. Poziţia întins pe o parte era incredibil de chinuitoare, dar orice tentativă de-a o schimba se sfârşea cu un eşec, pentru că o mână puternică mă împingea înapoi.
Îmi dădeam seama că avionul era unul mare, ceea ce m-a făcut să cred că urma să zburăm direct spre SUA. Însă după vreo cinci ore, am început să coborâm, apoi am aterizat lin. Ştiam că SUA erau mult mai departe. Unde ne aflam? În Ramstein, Germania? Da, Ramstein trebuia să fie, fiindcă acolo exista un aeroport militar american pentru avioanele din Orientul Mijlociu aflate în tranzit; ne opriserăm aici pentru alimentare cu combustibil. Dar imediat după aterizare, gardienii mi-au schimbat cătuşele metalice cu unele din plastic, ce mi-au tăiat dureros gleznele pe scurta distanţă până la un elicopter. Când m-a scos din avion, un gardian m-a bătut pe umăr, parcă spunând că totul va fi bine. În ciuda durerilor cumplite care mă încercau, gestul acela mi-a dat speranţa că mai existau încă oameni printre cei în mâinile cărora mă aflam.
În clipa în care m-a izbit lumina soarelui, a revenit şi întrebarea: „Unde sunt?” Da, în Germania – eram în iulie şi soarele răsărea devreme. Totuşi de ce Germania? Nu comisesem niciun delict în Germania! În ce rahat intenţionau să mă bage? Pe de altă parte, sistemul legal german ar fi fost de departe o alternativă mai bună pentru mine; ştiam procedurile şi vorbeam limba, iar sistemul german este destul de transparent şi nu există condamnări la două sute şi trei sute de ani de închisoare, ca în SUA. Nu trebuia să-mi fac multe griji: urma să fiu dus înaintea unui judecător german, care-mi va aduce la cunoştinţă acuzaţiile statului, după care să fiu închis într-un penitenciar temporar, până se va lua o decizie în cazul meu. Nu voi fi supus la torturi şi nu va trebui să văd chipurile rele ale anchetatorilor.
Elicopterul a aterizat după zece minute şi am fost dus spre o dubă, flancat de doi gardieni. Şoferul şi bărbatul aflat pe scaunul de lângă el vorbeau într-o limbă pe care n-o mai auzisem niciodată până atunci. „Ce naiba de limbă vorbesc?”, m-am întrebat, „filipineza?” Mă gândeam la Filipine, deoarece ştiam despre uriaşa prezenţă militară americană de acolo. Da, Filipine trebuia să fie; ei complotau cu americanii şi mă băgaseră în cine ştie ce rahat. Oare ce întrebări îmi va pune judecătorul lor? De acum însă nu-mi doream decât să ajungem undeva şi să urinez, iar după aceea puteau face orice doreau. „De-am ajunge odată!”, îmi spuneam. „După aia n-aveţi decât să mă omorâţi!”
După vreo cinci minute de mers, gardienii m-au tras afară din dubă şi mi s-a părut că mă aflam într-un hol. M-au silit să îngenunchez şi să plec capul; trebuia să rămân în poziţia aceea până mă ridicau ei. Au urlat la mine:
— Să nu te clinteşti!
Înainte de a-mi face orice alte griji, am urinat într-un mod pur şi simplu remarcabil, aşa cum nu mai făcusem niciodată în viaţa mea. A fost o uşurare extraordinară; m-am simţit ca şi cum aş fi fost eliberat şi trimis înapoi acasă. Brusc, toate neliniştile mi-au dispărut şi am zâmbit în sinea mea. Nimeni n-a observat ce tocmai făcusem.
După aproximativ un sfert de oră, câţiva gardieni m-au ridicat şi m-au târât într-o cameră unde, în mod vădit, „procesaseră” deja mulţi deţinuţi. După ce am intrat, mi-au luat legătura de pe cap. Urechile mă dureau teribil, şi de altfel întreg capul; practic tot corpul meu urla de durere. Abia puteam sta în picioare. Gardienii au început să-mi scoată hainele şi am rămas în faţa lor aşa cum mă făcuse mama. Astfel am stat pentru prima dată înaintea unor soldaţi americani; acum însă nu era un documentar de la televizor, ci adevărul adevărat. Am avut reacţia cea mai firească şi mi-am acoperit organele genitale cu mâinile, apoi am început să murmur încet rugăciunea de criză, Ya hayyu! Ya Kayyum! Nimeni nu m-a oprit din rugăciune; totuşi unul dintre poliţiştii militari (MP) m-a privit cu ochi plini de ură. Ulterior el avea să-mi ordone să nu mai privesc în jur prin cameră.
Un medic ████████████████████ m-a consultat rapid, după care am fost îmbrăcat în veşminte afgane. Da, veşminte afgane în Filipine! Bineînţeles că am fost pus în lanţuri, cu mâinile şi picioarele legate de brâu. În plus, pe mâini mi-au fost trase mănuşi cu un singur deget. Acum eram gata de acţiune! Ce acţiune? N-aveam niciun indiciu!
Soldaţii din escortă m-au legat din nou la ochi şi m-au târât într-o cameră pentru interogatorii, aflată în apropiere. Imediat cum am intrat acolo, mai mulţi oameni au început să strige şi să arunce cu obiecte grele în pereţi. În vacarmul creat, am putut distinge următoarele întrebări:
— Unde-i Mullahul Omar?
— Unde-i Osama bin Laden?
— Unde-i Jalaluddin Haqqani?
Prin minte mi-a fulgerat o analiză instantanee: indivizii respectivi conduceau o ţară şi acum erau un grup de fugari! Anchetatorii scăpaseră din vedere două lucruri. În primul rând, tocmai îmi aduseseră la cunoştinţă ultimele ştiri: Afganistanul fusese cucerit, dar liderii de la vârf nu fuseseră capturaţi. În al doilea rând, eu fusesem reţinut în momentul declanşării războiului împotriva terorismului, şi de atunci fusesem închis într-un penitenciar iordanian, izolat literalmente de restul lumii. Cum aş fi putut să ştiu atunci că SUA cuceriseră Afganistanul şi că liderii ţării erau acum nişte fugari? Cum aş fi putut să ştiu ceva despre locul unde se aflau ei,acum?
Am răspuns umil:
— Nu ştiu!
— Minţi! a urlat unul dintre ei într-o arabă stricată.
— Nu, nu mint, am fost reţinut aşa şi-aşa, şi-l cunosc doar pe Abu Hafs…, am spus într-un rezumat rapid al poveştii mele.
Fragment din „Jurnalul de la Guantánamo” de Mohamedou Ould Slahi, editat de Larry Siems. În pregătire la Editura Corint. Traducere din limba engleză de Mihai Drumur. Prefaţă de Marian Voicu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
