Avocatul Constantin Visinescu, unul dintre patriarhii avocaturii romanesti de astazi, este membru onorific al Baroului Bucuresti. Inca inalt si impozant, aristocrat al cuvantului si om al adevarului, Constantin Visinescu a fost internat in trei lagare comuniste, pentru "vina" de a fi pledat ca aparator in primul proces al sionistilor. Dupa 1990, a fost recompensat cu importante ordine si medalii. Mai mult decat o poveste, confesiunile sale sunt niste repere morale autentice. (Marcela Gheorghiu)
Pe 5 mai 1951, de ziua mortii lui Napoleon Bonaparte, am fost arestat. Am facut trei ani de lagar. Am trecut prin Cernavoda, Periprava si am sfarsit in Baragan, intr-un lagar de la Fundulea, fara sa fiu judecat, fara sa fiu caracterizat, prin vreo hotarare judecatoreasca, drept inamic al regimului comunist. O perioada pe care as fi fost foarte bucuros s-o evit, dar viata nu e presarata numai cu intamplari fericite.
Am inteles represiunea impotriva elitelor romanesti ca pe un mijloc de distrugere a structurii morale a poporului nostru. In vederea acestui scop mizerabil, erau tintite toate mediile romanesti - politic, social, economic, cultural, militar -, pentru ca toate marile personalitati ale natiunii romane sa fie anihilate. Obiectivul a fost atins, pentru ca, in opinia mea, prin lagare au trecut circa o suta cincizeci, doua sute de mii de oameni, toti declarati inamici ai regimului comunist, fara sa fi existat o baza reala pentru asemenea etichetari.
Nu pot spune ca intelectualitatea de altadata a trecut examenul cu brio, dar l-a trecut. In toate procesele importante, oamenii s-au aparat demn, au fost solidari cu propriile idei - mai ales cu aceea de a salva poporul roman de la sinuciderea morala pe care comunistii au planuit-o de la bun inceput. Dar cei care s-au evidentiat in apararea drepturilor umane, social-politice, morale ale acestui popor au fost nu doar intelectualii, ci si patura taraneasca. Printre cei pe care i-am intalnit in lagar s-au numarat si persoane care si-au aparat propriile idei luptand in munti, ca partizani. Stiati ca primul stat din lume care a reglementat terorismul prin lege a fost Republica Populara Romana, in 1949? O crima realizata demonstrativ, nu numai impotriva regimului anterior, ci si a tuturor celor care sustineau ordinea de drept in tara.
Dupa eliberarea mea din lagar, am continuat sa-i apar in procese politice pe toti cei pe care am considerat ca merita sa fie aparati cu demnitate si staruinta.
Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul unuia dintre fii sai, Ion. De prin 1937, acesta imi fusese coleg la Facultatea de Drept, una din cele trei pe care le-am urmat. Doctorul Voiculescu mai avea doi copii: pe Radu, student la Medicina si, printr-o intamplare, coleg de an cu fratele meu, si o fata, care traieste inca si-mi este vecina. In casa doctorului Voiculescu din Cotroceni, strada Doctor Lister, traia o familie deosebita.
Rezervat, taciturn, cu infatisare ascetica, acest om eminent si-a sfarsit cariera literara prin scrierea acelor inchipuite sonete ale lui Shakespeare, in 1958-1959. In urma unei vaste cercetari penale efectuate de Securitate asupra asa-numitului lot al "Rugului aprins", al carui cap fusese un mare ziarist si poet, Sandu Tudor, devenit mai tarziu staretul unei manastiri din Moldova, Vasile Voiculescu a fost trimis in judecata. "Rugul aprins" fusese o miscare pentru reinvierea ortodoxiei. O parte dintre "sedinte" se tinusera la inceput in curtea Manastirii Antim, dupa care se transferasera la locuinta unuia dintre participanti, nu-i mai tin minte numele. Cum spuneam, "Rugul aprins" a fost supus unei vaste cercetari, fiind considerat antirevolutionar.
In anii aceia, eram tanar avocat trecut deja prin lagare. Din acest motiv si apreciindu-mi calitatile profesionale (el insusi era avocat), Ionica Voiculescu a insistat sa fiu aparatorul parintelui sau. Era o sarcina foarte grea, fiindca, intai de toate, regulile esentiale privitoare la desfasurarea unui proces penal fusesera, in anii aceia, incalcate flagrant. De pilda, dreptul la publicitate nu putea fi satisfacut, pentru ca sedintele erau secrete, asa-numitul public fiind alcatuit, in realitate, din anchetatorii cazului.
In lotul "Rugului aprins", Voiculescu a fost acuzat ca incercase sa corupa tineretul comunist cu ideile sale religioase, care abateau constiintele de la construirea "celei mai luminoase oranduiri". Nu stiam ce sa fac, dar Ionica Voiculescu era tot timpul langa mine. Cauta cea mai eficienta aparare pentru tatal lui. Isi adora parintele, dupa cum il adorau toti cei care aveau vreun contact cu doctorul Vasile Voiculescu - acea inima blanda, acel chip de sfant.
Intr-una dintre zilele de primavara premergatoare procesului (luasem deja contact cu dosarul si stiam prea bine de ce este acuzat Voiculescu), am plecat de la tribunal impreuna cu Ion. Ca de obicei, trecand prin fata librariei Sadoveanu, de care ma simteam atras ca de un magnet, am intrat sa vedem ultimele noutati. Dupa ce am trecut in revista standul de carte romaneasca, am trecut la cel de carte straina, adica de carte rusa. Interesul mi-a fost trezit imediat de o antologie de poezie romaneasca intocmita de un autor sovietic pentru uzul cititorului din URSS. Am rasfoit volumul si am constatat ca in el figura si numele lui Vasile Voiculescu, ba, mai mult, prezentarea era una dintre cele mai elogioase si sfarsea cu fraza: "In ultimii ani, poetul scrie mai ales poezie cu orientare religioasa".
Am cumparat cartea. Procesul era inca la inceput. Ajungand la rechizitoriu - sustinut vehement de un procuror militar -, in care se arata activitatea literara "pernicioasa" a doctorului Voiculescu, cu influente negative asupra tineretului roman, alterand mai ales avantul acestuia in constructia socialismului, am prezentat tribunalului militar mica bomba judiciara - antologia cu pricina. In acea perioada, justitia romana era influentata in mod deosebit de cea sovietica - mama si sora. Am pus tribunalului militar intrebarea: "Cine are dreptate, domnul procuror, un tanar lipsit de experienta, sau doctorul Voiculescu - poet de valoare, prezentat, iata, atat de elogios cititorului sovietic? Din aceasta prezentare reiese ca este unul dintre marii poeti romani, nu ca ar fi dat dovada de vreo activitate antirevolutionara, asa cum pretinde vehement si tendentios procuratura".
Aceasta intamplare ciudata - care mi-a dat mult de gandit - a facut ca din lotul celor 16, cati erau acuzati in cazul "Rugului aprins" si care au fost condamnati in final la pedepse foarte grele, cea mai mica pedeapsa sa i se aplice doctorului Voiculescu. Marturisesc ca, in apararea aceasta, am simtit peste mine mana lui Dumnezeu.
Este stiut, desigur, ca in acea epoca nu exista la tribunalele militare conceptul de achitare. Mai ales in materie politica. Ar fi insemnat ca atat Securitatea cat si urmarirea penala, adica Parchetul, ar fi construit un rebut juridic, ceea ce era de neacceptat. Si atunci aceasta pedeapsa, aplicata in limite reale, dar la pragul inferior, mi-a demonstrat ca apararea a functionat si ca judecatorii au avut in vedere aceasta imprejurare. Un an mai tarziu, urmare a mai multor memorii depuse chiar si la Marea Adunare Nationala (organul care recomanda gratierile individuale), Vasile Voiculescu a fost eliberat... Dintotdeauna, doctorul fusese un tip slab si sobru. Acum insa era si mai slab, abatut, tacut. Pana la moartea sa, nu a vorbit prea mult despre cele indurate in detentie. Nici nu era nevoie. Cunoscusem acea realitate pe pielea mea. Dar, din ceea ce citeam in declaratiile lui - si erau vreo sapte, opt declaratii, intinse pe zeci de pagini -, fusese supus unor presiuni psihice si, cred eu, si fizice greu de indurat: el nu avea acel stil de a se exprima si de a scrie.
Dupa trei ani, trei ani si jumatate, Vasile Voiculescu a murit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
