Ziarul de Duminică

LA FRONTIERA ISTORIEI / 1 Mai odinioara

LA FRONTIERA ISTORIEI / 1 Mai odinioara
12.08.2009, 14:40 482
Ne amimtim de obositoarele defilari, marsuri, urale, strigaturi versificate, adresate Partidului si Conducatorului in numele „oamenilor muncii de la orase si sate", chiar si de ziua acestora din urma, aceea de 1 mai, zi cucerita cu greu in a doua parte a secolului a XIX-lea, pentru imbunatatirea conditiilor de munca in epoca industriala. Practic ziua de 1 mai trebuia sa ramana o zi de sarbatoare, de odihna, de ragaz, dupa dorinta fiecarui proletar, functionar etc.
Serbarile campenesti animau fiecare comunitate urbana, cat de mica, sindicatele avand un rol foarte activ in organizarea lor. Dispareau, cel putin pentru moment, faliile dintre functii, iar comunicarea directa, relationarea lipsita de subterfugii sau camuflaje intre ucenici, muncitori, maistri, ingineri era fireasca, naturala. Era un prilej de socializare si familiarizare cu problemele fiecaruia, de intalnire a familiilor, de cunoastere si intelegere fata de neajunsurile unora si incercarea de a se descoperi solutii, rezolvari. Nu de multe ori, directorul de fabrica se afla la o astfel de serbare de intai de mai alaturi de inginerii si maistrii fabricii sale, intr-o atitudine atat de naturala incat ar dezarma si pe un privitor de astazi: chipuri destinse, deloc fortate de nota complezentei.
Intaiul de mai insemna si un prilej de distractie, intr-o maniera neasteptata poate pentru ziua de astazi, dar cu siguranta obisnuita pentru deceniile „cincisutiste" de dupa 1950. Targurile, iarmaroacele, menajeriile sezoniere absorbeau o mare parte a consumatorilor urbani, fara posibilitati sau dorinte de serbare campeneasca la iarba verde. Mai existau teatrele de varieteu, cluburile fabricilor, salile de biliard alaturate cafenelelor, iar pentru cei mai tineri cinematograful, micile excursii, intrecerile sportive de tot felul si mai ales balurile care se incheiau cu alegerea celei mai talentate perechi de dans. Incepand cu anii 1970, numitele „baluri" s-au transformat in discoteci.
Existau in antebelic si situatii mai fericite, cand patronul fabricii construia cate o pensiune generoasa pentru muncitorii sai, cum a fost cazul lui Rudolf Gaiser, proprietar al celei mai vechi fabrici de produse metalice din Bucuresti (infiintata la 1859), care dupa primul razboi mondial a ridicat „Pensiunea Gaiser" de la Timisul de Sus, pentru vacantele si sejururile angajatilor sai. Nationalizata la 1948, pensiunea a ramas pana azi pe un anumit tip de circuit privilegiat, inaccesibila muritorilor de rand, desi lor le era destinata!
Situatia se modifica gradual incepand cu 1946-1950. In statul „oamenilor muncii de la orase si sate", ziua de 1 mai a fost o scurta perioada de timp o sarbatoare partial campeneasca, dar intotdeauna insotita de marsuri si defilari, maniera oficiala de manifestare a bucuriei nemarginite fata de „ruperea lanturilor robiei". Se organizau competitii sportive, indeosebi de fotbal, concursuri de tir, sah, tenis de masa. Locul filmelor artistice sau de arta a fost luat de poiectiile sovietice si apoi autohtone despre succesele in munca ale fruntasilor, stahanovistilor si „cincisutistilor" (erau numiti asa aceia care reuseau sa depaseasca luna de luna planul cu 5% aplicand „metodele" muncitorilor sovietici). Au ramas apoi marsurile si defilarile, care se desfasurau in prima parte a zilei, iar de obicei dupa pranz grupurile defilantilor se pierdeau prin gradinile braseriilor si restaurantelor. Situatie existenta prin 1965-1975. Peste putina vreme, aceia care nu defilau omagiind partidul pe strazi, sarbatoreau ziua de 1 mai prin munca, majoritatea mai mult de 8 ore, desi, culmea ironiei istorice, aceasta zi a celor ce muncesc reprezinta un simbol al reducerii timpului de munca, de la 14-12 ore la 8 ore. 
Curand dupa 1948 isi face aparitia si sarbatoarea de 2 mai, conferita tinerilor muncitori utemisti si apoi utecisti. De la manifestatile riguroase de la inceput s-a trecut cu incetul la traditia plecarilor in scurte vacante la munte sau pe malul marii. Astfel s-a nascut si numele statiunii 2 Mai, alaturi de renumele „statiunii tinerilor" Costinesti.
Ultimii 15 ani au recuperat cu rapiditate traditia intaiului de mai antebelic, desi s-a pierdut in foarte multe cazuri din firescul, naturaletea, deschiderea catre ceilalti, mai mari sau mici, asa cum se desfasurau relatiile interumane pe la 1900 sau 1930.
 

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.  

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO