Când, în 2007, o editură clujeană publica somptuosul album Marcel Lupşe, un pictor, ale cărui studii critice erau semnate de Dan Hăulică, Mircea Oliv şi Alexandru Mircea, întâmpinările respectivilor autori, ca şi selecţia prezentă în reproduceri din opera celui comentat vorbeau, deopotrivă, despre un artist ajuns la deplină afirmare şi la maturitatea creaţiei. Cu toate acestea, aşa cum bine se ştie, bogăţia talentului autentic se revarsă până în ultima clipă a vieţii lucide şi active a celor înzestraţi; ba, uneori, prin moştenirea descoperită postum, şi dincolo de aceasta…
Că Marcel Lupşe exploatează dezinvolt şi cu multă şi sănătoasă vitalitate o astfel de înzestrare atestă şi lucrările anilor scurşi din 2007 încoace. Exuberant cromatic, bine situat printre temele diverse care îl atrag, capabil să pună în lumină atât misterul unui peisaj aparent anodin în datele sale, cât şi să desfacă un orizont enigmatic în proximităţi prietenoase, curios cum evoluează sub penelul lui armoniile corpului feminin, ba şi autoportretist, la răstimpuri, de propriul chip, Lupşe pare să se simtă bine mai ales în limitele fluctuante – pentru că, de fapt, dezmărginite – ale unui realism unde mimetismul este mai mult o ademenire de suprafaţă. La contemplaţia mai stăruitoare această poetică se dovedeşte mai degrabă părelnică, vădind o căutare ce nu se epuizează în zona permeabilă. Căci dincolo de precizia execuţiei ori de cea a trimiterilor la amintirea, ce poate fi pretextuală, a deja văzutului, senzaţia pe care o cheamă artefactele lui Lupşe este cea a unei vibraţii enigmatice într-un orizont al dubletelor. Nu pâlcul de copaci şi zidul, ci imaginea prototipul visat al acestora, ca într-o adulmecare platoniciană a originalului strălucitor, dar eteric, al realităţii în care păşim. În acelaşi timp, însă, pasta folosită fără economie de arghirofil, ci chiar invers, cu disponibilitatea pe care ţi-o dă bogăţia interioară, te menţine într-o zonă de materialitate unde evidenţa acesteia împiedică eterarea, sublimarea într-o anume anemie. În concluzie, modalitatea predilectă în care Marcel Lupşe „se spune” este una a falselor evidenţe, dar şi a reperelor asiguratoare de natură realistă pentru căutări şi amplasări într-un orizont sufletesc al proiecţiilor în alte registre ale existenţei. Se instituie locuri ale memoriei şi itinerarii dintr-o mitologie proprie, pe cât de stabilă şi de liniştitoare în traseele pe care le urmează, pe atât de personală şi de diafan transfigurată, dincolo de o anume opacitate a transparenţei. Este, la urma urmei, un joc abil, dar şi genuin, între ironie şi melancolie, între ludicul şăgalnic şi tristeţea de a nu putea duce altfel decât în efigie chipurile trecutului şi ale ambianţelor generatoare de stări de spirit şi de suflet.
De curând, Marcel Lupşe şi-a redispus din nou culorile pe paletă în ambianţa fiordurilor nordic-septentrionale. A trecut acum, aparent, vremea palimpsestelor, a botanicii magice (a plantelor de leac) şi a praporilor de orice fel. De astă dată, traseul se situează în preajma mării, la „liziera valurilor”, acolo unde crestele alburii configurează dinamici esenţiale; pretext pentru regăsirea simplităţii grave, dar şi a atmosferei genezei marilor mitologii. Întâlnirea dintre mare şi uscat recheamă arhetipuri cu acţiune submersă, şi ele funcţionează magic sub siguranţa tuşelor şi în decupajele lupşiene. Se prefiră în privire ceva greu de tors în vocabule, dar cu impact emoţional înafara îndoielii; semn de chemare senină dincolo de hotarele istoriei, ale limbajului articulat, şi chiar de mitologiile foarte articulate. Nisip, ape şi păsări – spiritul planează deasupra talazurilor…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels