Am recitit, cu aceeaşi plăcere, emoţie şi interes ca prima dată, cartea lui H.-R.Patapievici „Zbor în bătaia săgeţii”. Sigur, sentimentele sunt subiective, căci Horia descrie în principal lumea adolescenţei noastre comune, oameni, locuri şi întâmplări care fac parte şi din biografia mea. Dar consideraţiile teoretice ies din sfera subiectivismului şi e chiar spectaculos să observ cum – trăind cam aceeaşi viaţă – observaţiile lui sunt deseori altele decât ale mele. Mai inteligente şi mai profunde, vreau să zic...
Există în carte, de pildă, dramatică, tema raportului dintre trăire şi cunoaştere. După doi ani de semi-vagabondaj (despre care habar n-am avut la vremea respectivă, căci nu eram chiar aşa apropiaţi), el se aruncă asupra lecturilor, sacrificând în mod inevitabil nivelul trăirii. Peste mai mult de un deceniu, la treizeci de ani, destul de aproape de criza lui Mişa din „Piesă neterminată pentru pianină mecanică” („Am 35 de ani şi n-am făcut nimic!!”, scenă teribilă, care m-a marcat profund), Patapievici face trei comentarii tulburătoare:
1. În faţa peşterii Cuvioasei Teodora, spune: „dacă imaginea corectă a Patericului este reprezentată de condiţiile vieţii cuvioasei, atunci recunosc că esenţialul spiritual al asceticii creştine îmi scapă”, pentru că „nu virtutea produce fericire, ci fericirea face posibilă viaţa virtuoasă” şi „nu există nici o cale de a deveni mai bun dacă nu ai reuşit în prealabil să devii mai fericit”;
2. La întoarcerea din Moldova de Sus, unde stătuse de vorbă cu părinţii Cleopa, Ioil şi Paisie, încheie un pasaj de o frumuseţe poetică absolută (călătoria cu trenul) prin cuvintele: „La origini nu este nici eul, nici celălalt. Priveşte norii. Închide ochii. Fii viu”;
3. Dar, mai ales, ajunge să spună: „Am priceput atunci că adevărul nu este o operaţie intelectuală, ci un mod de a fi, că a trăi în adevăr înseamnă a trăi cu adevărat”.
Această ultimă afirmaţie mie îmi era cunoscută dinainte de 30 de ani. De mult trăiam sub aripa acestei convingeri. În plus, înţelesesem că spaţiul de desfăşurare al unui om este mai mic sau mai mare, de la caz la caz, dar finit. El poate fi umplut oricum, dar nu poate fi depăşit. O cămaşă cumpărată înseamnă renunţarea la o carte. O carte citită înseamnă renunţarea la un joc de whist cu prietenii. Poţi alege oricum. Dar nu poţi alege totul. Iei - dai, câştigi - pierzi.Viaţa este un joc de sumă nulă.
În aceeaşi ordine de idei, Patapievici mai spune: „Când am descoperit oare că opera de artă care şi-a atins scopul este, în sens radical, lipsită de posteritate? (…) Esenţialul este să o trăieşti. (…) Sensul operei este să realizezi actualitatea prezentului. Posteritatea este o miză eronată şi falsă (…) Opera care nu aduce bucurie celui care o creează este un lucru de prisos (…) Definiţia artistului de geniu este de netăgăduit aceasta: omul care a reuşit să redescopere izvorul cel mai profund al fericirii”. Şi apoi: „Moartea tatei mi-a anulat brusc elanul de studiu. Deriziunea s-a instalat în mine, de neîntors. Nu pentru că moartea mea ar fi făcut inutile eforturile unei cunoaşteri incomplete, ci pentru că îmi lipsea ştiinţa fundamentală a salvării fiinţelor pe care le iubesc. Am suferit la moartea tatei ca oricare alt om. Nici una din cărţile de care îmi era plin capul nu mi-a fost de folos” (s.m.) În fapt, momentul declanşează (la 28 de ani!) doi ani de criză existenţială. Practic în aceeaşi idee, Maugham spunea, în „Bilanţ”, „Filozofii şi teologii pot să-mi spună orice. Dar eu am văzut un copil murind de meningită.”
Şi o superbă, neechivocă, emoţionantă profesiune de credinţă a lui Horia Roman Patapievici: „Am sperat să pot lupta împotriva disperării cu aceste cuvinte: cuvintele pe care le scriu”. Fănuş Neagu era şi mai tranşant: „M-am apucat de scris pentru că nu se găseau droguri”...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
