Ziarul de Duminică

Lectie de dans si teatru

Lectie de dans si teatru

Razvan Mazilu si Monica Petrica in Un tango mas (Teatrul Odeon)

28.07.2006, 15:31 48

Intrucat cronicarii au prostul obicei de a astepta sa fie invitati la premiere, am asteptat si eu, la vremea respectiva, o poftire la (daca nu ma insel) ultima productie din stagiunea 2005-2006 a Teatrului Odeon: Un tango m?s. Constatand ca timpul trece si... nimic, m-am adresat uneia dintre membrele secretariatului literar distins cu Premiul Criticii la Gala UNITER din primavara pentru "eficienta promovarii imaginii teatrului", susurandu-i dulce rugamintea de a ma avea si pe mine in vedere etc. "Dar sa stiti ca e un spectacol doar de dans!", mi-a replicat ea.

Ca si cum de spectacolele de dans (jucate in teatre dramatice) cronicarii teatrali ar trebui feriti cu grija... Ma rog, pana la urma ne-am deslusit si, dupa amanari si pertractari cauzate de numarul mic de locuri, programarea dificila si celelalte, intr-o dupa-amiaza, tinand strans biletul de favoare cu atata greutate obtinut, am pasit mandra pe scena Salii Majestic. Pe scena, pentru ca spectatorii erau asezati (nu prea comod) pe gradene amplasate pe podium. Intr-adevar, era lume multa.
Spectacolul, cu (si, in masura hotaratoare, de) Razvan Mazilu, are o trama simpla. In mijlocul unui dancing obisnuit, situat, dupa toate aparentele, intr-un cartier popular dintr-un oras oarecare (ar putea fi Buenos Aires, dar si, la fel de bine, Paris, Budapesta sau Bucuresti), candva, in anii 1960 (sau 1930, sau 1990, sau...), printre perechile banale ce se misca, mai bine sau mai rau, dar foarte constiincios, in ritm de tango, isi fac aparitia doi dansatori profesionisti. Sau, doar, pasionati. Oricum, experti. Si care se iubesc patimas. Sau se urasc de moarte. Sau amandoua. Incep si ei sa danseze, dar miscarile, mimica, gesturile, expresia - si trupurile - lor seamana cu ale celor din jur cum seamana un flamingo cu o gaina; sunt membri ai aceleiasi specii si totusi par a nu avea nimic in comun: unii plutesc, ceilalti se tarasc. Razvan Mazilu si partenera lui, Monica Petrica - inalta, subtire, smeada si "fatala" -, fac o pereche senzationala nu numai ca aspect, ci si ca intima corespondenta a reactiilor musculare; simt identic muzica, ritmul si "sentimentul" ei, dar si aerul, spatiul si lumina si le raspund tuturor acestora cu aceeasi vibratie interioara, cu aceeasi ardenta lucida - si cu aceeasi tehnica impecabila. Atunci cand il intrupeaza ei, tangoul nu mai este melodie si dans, fie si clocotind de pasiune, ci foc si gheata, boala si leac, dragoste si ura, viata si moarte. Nu-ti poti lua ochii de la trupurile si chipurile lor si e aproape dureros sa-i privesti. Restul dansatorilor nu se lasa, totusi, descurajati. (Trebuie spus ca, in realitate, ei sunt membrii Clubului Tangotangent, coordonat de Daniel Mandita, si se numesc Amalia Iscu, Anisia Popescu, Cristina Patru, Monica Surubariu, Lucian Stan, Gilbert Iscu si Catalin Valeanu.) In rastimpurile cand campionii se odihnesc, se plimba prin local, mananca (de-adevaratelea!) sau fumeaza, they have the floor, podeaua le apartine lor, au cuvantul - si chiar il rostesc: Asa se danseaza tangoul (Asi se baila el tango) este, probabil, textul piesei muzicale cu acelasi titlu si el rasuna, in rostirea unuia dintre dansatori, ca un fel de catehism al acestei superbe religii cinetice. Tempo-ul se intensifica, incordarea sporeste mereu. Treptat, pe neobservate aproape, miscarile dansatorilor obisnuiti se complica si se rafineaza, ramanand totusi "normale", in timp ce fabuloasa pereche isi traieste povestea cu o intensitate crescanda si care nu mai are nevoie, pentru a se exprima, decat de suprafata infima si periculoasa a unei mese; pare ca urmatorul pas i-ar duce pe Razvan Mazilu si Monica Petrica, pe barbatul si femeia fara nume, direct in cer, pentru a-si purta, la si mai mare inaltime, iadul enigmaticei suferinte ce se ostoieste in dans doar ca sa se inteteasca iarasi. Perfectiunea performantei lor are ceva supraomenesc - adica neomenesc. Dupa disparitia celor doi (unde? cand?), tangoul final dansat, cald si calm, de modestele perechi din ring are - neasteptat - un extraordinar efect consolator. Asi se baila el tango! Asa se danseaza tangoul. Nu stiu daca mi s-a intamplat de multe ori la teatru sa inteleg atat de profund, simtindu-l, acel misterios catharsis despre care se invata la scoala ca este scopul ultim al artei scenice: purificarea de grozave patimi. Inseninarea. Impacarea.
Intr-adevar, spectacolul lui Razvan Mazilu si al Monicai Petrica - regie, decor si light design: Alexandru Dabija, costume: Wilhelmina Arz - este, in aparenta, un spectacol "doar de dans"; nu-i nici macar teatru-dans dupa toate regulile. Atunci insa cand, chiar fara cuvinte, recunosti simtaminte, impulsuri si trairi, le descifrezi sensul si le pricepi esenta, toate acestea pot capata, fara teama, numele de teatru. Ba, chiar, de arta teatrala.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
Azi:
Diferență:
Ieri:
Azi:
Diferență:
Ieri:
Azi:
Diferență:
Ieri:
Azi:
Diferență:
Ieri: