Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu/ de Alex. Ştefănescu

Lecturi la prima vedere din Eminescu/ de Alex. Ştefănescu

Autor: Alex. Stefanescu

27.02.2015, 00:04 431

1. Să te arunci în nemărginirea iubirii

„Lasă-ţi lumea ta uitată”, iată un mod foarte direct de a-i face unei femei o propunere exorbitantă.

„Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne ştie.” Chiar şi un bărbat de azi, educat în spiritul aplombului şi operativităţii în relaţiile amoroase, nu poate rămâne decât uimit luând cunoştinţă de radicalitatea unei asemenea pretenţii. Poetul nu o invită pe iubita lui la o plimbare sau la un spectacol, aşa cum se crede că proceda un romantic în secolul nouăsprezece, în preliminariile iubirii, ci îi cere de la început să abandoneze totul şi să-l urmeze. Nici măcar seducătorii din filmele americane, atât de lipsiţi de prejudecăţi, nu formulează asemenea solicitări tranşante. Escapada erotică este precedată cel puţin de o cină romantică, cea ce înseamnă petrecerea serii la restaurant, la o masă pe care se află vin roşu şi lumânări aprinse.

Înţelegem însă repede că la Eminescu este vorba de un mod înalt de a înţelege iubirea şi nu de sărirea unor etape. Femeia este chemată să participe la o aventură nemaitrăită vreodată, să se arunce în nemărginirea iubirii, de unde poate nu se va mai întoarce la viaţa dinainte.

De altfel, era imposibil ca poetul să vulgarizeze în vreun fel ideea de femeie, după ce i-a dat reprezentări de o graţie şi o diafanitate fără termen de comparaţie în poezia românească de până la el.

Recitind poezia Lasă-ţi lumea... nu se poate să nu remarcăm şi totala lipsă de explicaţii oferite cititorului. „Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie...” Poetul  nu precizează cui anume se adresează, în ce împrejurări, cu ce şanse de a i se îndeplini dorinţa etc. Şi nici nu aflăm, până la sfârşitul poemului, dacă propunerea lui neobişnuită a fost acceptată.

În mod surprinzător, însă, toată lumea înţelege din prima clipă că verbele la modul imperativ şi persoana a doua singular fac parte dintr-un mesaj adresat iubitei. Despre cine altcineva poate fi vorba într-un poem în care nu ni se spune despre cine e vorba? Există oare ceva mai important decât dragostea?  Această comunicare fără prea multe cuvinte cu cititorii, printr-un fel de scurt-circuit afectiv, ne face să simţim că iubirea are prioritate absolută în conştiinţa noastră şi că este imediat inteligibilă. Laconismul poeziei sugerează universalitatea dragostei.

Ce se întâmplă până la urmă nu vom şti niciodată. Nu suntem puşi în temă nici măcar cu răspunsul dat de femeie surprinzătoarei propuneri. Poemul este o propunere de la început până la sfârşit. Dar ea ne face să visăm, pentru că poetul descrie scene posibile trăite departe de lume. Aşa cum Blecher va vedea întâmplări în irealitatea imediată, Eminescu vede întâmplări în virtualitatea imediată. Le vede – pentru a folosi unul dintre cuvintele sale preferate − aievea:

 „Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime 'n lume nu ne simte.// Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr'o rarişte de fag.”

Foarte precis este gândită, ca de un coregraf, mişcarea celor doi îndrăgostiţi.

„Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime 'n lume nu ne vede.”

Nu este prima dată când Eminescu concepe un balet al dragostei. Cel mai celebru moment coregrafic gândit de el este acela care îi are ca protagonişti pe Cătălin şi Cătălina din poemul Luceafărul:

„Cum vânătoru 'ntinde 'n crâng/ La păsărele laţul,/ Când ţi-oiu întinde braţul stâng/ Să mă cuprinzi cu braţul;// Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie.../ De te înalţ de subsuori/Te 'nalţă din călcâie...”

În Luceafărul acest menuet erotic, cu o ritmicitate mecanică şi o evoluţie previzibilă, face parte însă mai curând dintr-o comedie a dragostei, văzută de foarte sus de Hyperion. În poemul Lasă-ţi lumea... reprezentarea coregrafică a iubirii nu are nimic parodic. De ce? Pentru că de data aceasta nu există martori:

„Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime 'n lume nu ne vede.”

„Nime-n lume nu ne vede...” Se înşeală cine crede că  acest vers exprimă pudoarea îndrăgostiţilor dintr-un alt secol. Nu este vorba de o dorinţă de intimitate, ci de o sete de exclusivitate şi absolut, de o dragoste pură − neinterpretată, nerelativizată, neurâţită de martori.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO