Dorinţa de a fi şters din cartea lumii
Un scriitor german de la sfârşitul secolului optsprezece şi începutul secolului nouăsprezece, Heinrich von Kleist, a descris foarte bine furia distructivă de care poate fi cuprins un om indignat. Personajul său, Michael Kolhaas, agresat pe nedrept de un nobil local şi ignorat de tribunalul căruia i se plânge, face praf şi pulbere castelul nobilului, îi ucide servitorii şi, strângând o mică armată, devastează întregul ţinut.
Exact această revoltă care se alimentează parcă, de la un moment dat, din ea însăşi şi ia proporţii tot mai mari, până când se transformă într-un uragan al negării, cu un sens supraomenesc, metafizic, este reprezentată de Eminescu în poemul Rugăciunea unui dac. În timp ce personajul lui Kleist vrea să facă să dispară de pe faţa pământului tot ceea l-a nedreptăţit sau a consimţit la nedreptăţirea lui, personajul liric al lui Eminescu vrea să se desfiinţeze pe sine şi numai pe pe sine şi să distrugă până şi amintirea existenţei lui.
Strania solicitare adresată divinităţii este solemn-imperativă, nu admite replică:
„Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,/ Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”
Impresionant este faptul că în cuprinsul poemului nu se menţionează motivul acestei dorinţe de sinucidere absolută, de ştergere a propriei identităţi din cartea lumii. În absenţa unei explicaţii, setea de moarte sau, mai exact, de pre-viaţă se arată a fi severă şi intratabilă, un adevărat diluviu de voinţă neagră.
Merită toată atenţia versul „Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”, care pare grandilocvent dacă este citit superficial. În timpul lui Eminescu cuvintele mari nu fuseseră încă devalorizate şi compromise, cititorii aveau o sensibilitate virginală. Ignorarea atitudinii lor faţă de limbaj duce la grave confuzii, cum a fost aceea făcută de un cunoscut publicist, Cristian Tudor Popescu, care a afirmat că scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle îi aduc aminte de tiradele lui Rică Venturiano. (În paranteză fie spus, la Rică Venturiano nu cuvântul „amor”, care era ne-ironic în secolul nouăsprezece, este caraghios, ci modul exterior, pur retoric de a-l folosi.”)
„Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”
În cuprinsul acestui unic vers ideea de anulare a propriei fiinţe este formulată de patru ori. O dată prin infinitivul lung „stingere” (mereu prezent în mintea lui Eminescu în legătură cu moartea – „s-a stins viaţa falnicei Veneţii...”, a doua oară prin adjectivul „eternă”, care absolutizează stingerea, a treia oară prin verbul „dispar” şi a patra oară prin locuţiunea adverbială „fără de urmă”.
Versul dă, încă o dată, măsura intensităţii copleşitoare a trăirilor lui Eminescu.
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
