Nu întuneric, ci o intensă lumină neagră
Un poet sărac, singur cu cărţile lui, într-o casă neîncălzită în timp de iarnă, lipsit de bani, de vin, până şi de-o ţigară, aceasta este situaţia descrisă în poemul Cugetările sărmanului Dionis. Luând cunoştinţă de ea, cititorului nu-i rămâne decât să se întristeze, cuprins de compasiune faţă de poet, sau să se indigneze ca un lider sindical, protestând împotriva inechităţii sociale, care face ca un creator să trăiască în condiţii precare. Eminescu înlătură decis, de la primul vers, aceste posibilităţi de interpretare prozaic-umanitaristă a poemului. El tă tonul unei lamentaţii voioase pe tema sărăciei, în care de altfel se complace:
„Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!”
Se remarcă, încă o dată, un simţ al umorului, incompatibil, din perspectiva multora, cu eminescianismul. Calificat stereotip drept „pesimist” de generaţii succesive de profesori fără vocaţie şi elevi plictisiţi, Eminescu devine adeseori subiectul unor reflecţii de genul „Ştiu că a fost un geniu, dar poeziile lui sunt prea triste.”
Nu sunt triste deloc. Chiar şi în cele în care îşi exprimă dorinţa să dispară fără urmă, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată, poetul dezvoltă o energie morală ieşită din comun. Tristeţea sa nu seamănă cu întunericul, ci cu o intensă lumină neagră. Refuzul existenţei se arată a fi expresia unei mari vitalităţi ofensate. De altfel, o dovadă de vitalitate este chiar perfecţiunea poeziilor considerate „pesimiste”. Cine dispreţuieşte viaţa, cultura, comunicarea cu oamenii nu mai are resurse să caute cu ardoare „cuvântul ce exprimă adevărul.” La Geoge Bacovia pesimismul se infiltrează în chiar construcţia poemelor. Versurile sale din ultimii ani sunt propoziţii dezarticulate. Iar în cele din urmă nu mai găsim nici propoziţii, ci cuvinte disparate, vestigii ale dezagregării unei vagi voinţe de comunicare. La Eminescu, dimpotrivă, se investesc eforturi uriaşe pentru a ajunge la coerenţă şi monumentalitate.
Poetul, care pare un pesimist radical, este însufleţit, de fapt, de un optimism al creaţiei. Dar chiar dacă nu credem în acest paradox, nu se poate să nu observăm ce multe momente de amuzament propriu-zis există în opera sa poetică, în toate variantele, de la umorul de idei şi până la comicul de situaţie.
„Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!”
Avem în acest vers un spectacol comic al decăderii. Garafa, de obicei plină cu vin, mai poate fi folosită doar ca suport pentru lumânari. Această schimbare a funcţiei unui obiect face parte din comedia sărăciei: cutia viorii ajunge cutie pentru nasturi, iar dantela de la rochia de mireasă a bunicii – cârpă pentru şters geamurile. În mod similar, garafa, care face parte din recuzita unor momente sărbătoreşti, dionisiace (atenţie şi la titlul poemului, Cugetările sărmanului Dionis), capătă acum un rol umil. Iar garafa însăşi... garafa este pântecoasă. Eminescu a găsit adjectivul care accentuează pitorescul situaţiei. Garafa pântecoasă evocă, fugitiv, dezlănţuiri orgiastice, cu băutori pântecoşi, ca Falstaff al lui Shakespeare sau Pantagruel al lui Rabelais. O garafă zveltă şi graţioasă, ca o cupă de şampanie, fie şi transformată într-un sfeşnic, n-ar fi avut nimic comic. Dar o garafă pântecoasă ne umple de voie bună şi creează o atmosferă de comedie care se păstrează până la sfârşitul poemului.
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
