A descrie ceea ce nu se poate descrie
În Rugăciunea unui dac, înainte de a-şi formula solicitarea neobişnuită, poetul se străduieşte să identifice instanţa supremă căreia i se adresează. Cu binecunoscuta lui radicalitate, vrea să se facă auzit de divinitatea originară, care a inventat existenţa, nu de una ulterioară, derivată sau secundară. Modul decis de scoatere din discuţie a tuturor zeităţilor cunoscute ale lumii ne înfioară ca o experienţă interzisă, nemaifăcută vreodată. Parcă îl auzim pe poet spunând neînduplecat: „Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni”... Eu vreau să ajung la zeul dintâi, la primum movens, numai el îmi dă siguranţa că dorinţa nefirească îmi va fi dusă la îndeplinire.
Eminescu reuşeşte foarte repede, încă de la primele cuvinte, să evoce cauza cauzelor. Lui Dimitrie Bolintineanu i-ar fi trebuit multe versuri prozaice pentru a lua, treptat, înălţime. Imaginaţia lui Eminescu seamănă cu un avion cu decolare verticală.
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi./ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”
Succesiunea de paradoxuri ne derutează; logica noastră cea de toate zilele devine inoperantă şi simţim că nimic din ceea ce ştim nu ne ajută să înţelegem nimicul iniţial. Dar, până la urmă, tocmai stupefacţia este modul nostru de a ni-l reprezenta.
După cum au explicat unii oameni de ştiinţă, Eminescu intuieşte corect că nu există timp dacă nu există spaţiu şi mişcare: „Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate şi totul era una”. Ideea apare şi în Luceafărul: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.”
Dar chiar dacă afirmaţiile sale s-ar dovedi false din punct de vedere ştiinţific, ele tot sunt valabile în plan estetic. De ce? Pentru că desfiinţează repede ceea ce ştim despre existenţă şi ne creează impresia că întrezărim pentru o clipă pre-existenţa. În mod obişnuit, nu putem admite o situaţie în care nu există nici trecut, nici prezent, nici viitor. Dar dacă ne imaginăm totuşi, într-un moment de suprasolicitare a minţii, fie şi neclar, acea situaţie, este ca şi cum ni s-ar revela, fulgurant, nimicul însuşi.
Eminescu descrie în cuvinte, ca nimeni altul, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, non-realitatea.
Acolo, în nimicul dintâi, îl identifică el pe Dumnezeul căruia vrea să i se adreseze:
„El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii”.
Despre versul „El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii” s-ar putea scrie un întreg studiu, plecând de la arta cu care poetul foloseşte cuvintele aparent banale, la îndemâna oricui, în cazul acesta verbul „a sta”. Cu acest verb pe care îl ştiu toţi românii, fără nicio excepţie, şi care este utilizat în toate împrejurările, ca un cuvânt bun la toate, el numeşte o realitate metafizică, funcţionarea unui zeu ca zeu. Numai Constantin Noica va mai avea o atât de mare încredere în cuvintele din fondul principal de cuvinte al limbii române. În plus, pentru a mări solemnitatea frazei, Eminescu foloseşte verbul „a sta” la plural, aşa cum fac cronicarii cu verbele când se referă la faptele unui domnitor: Mircea cel Bătrân au trimis voroavă turcilor, Ştefan-Vodă ridicat-au mânăstire pe locul bătăliei...
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
