• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XL)/ de Alex. Ştefănescu

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XL)/ de Alex. Ştefănescu

Autor: Alex. Stefanescu

27.11.2015, 00:02 124

Versuri scrise de un student în timpul cursului

Poemul  Egipetul, citit în şedinţa Junimii din 1 septembrie 1872 şi publicat peste numai o lună în revista Convorbiri literare, este, cum se ştie, un fragment din Memento mori, ampla construcţie poetică intitulată şi Panorama deşertăciunilor şi  Diorama. În succesiunea de civilizaţii (fiecare cu mărirea şi decăderea ei) evocate fastuos-melancolic de poet, civilizaţia Egiptului ocupă locul al doilea, după civilizaţia Babilonului şi înainte de cea a Palestinei. Manuscrisele cu primele încercări de configurare a vastei panorame sunt de fapt caiete studenţeşti pline de notiţe luate la cursuri, informaţii bibliografice, traduceri ale unor expresii germane mai dificile, scurte explicaţii în legătură cu unele nume proprii. Ni-l putem imagina pe Eminescu student, ascultând prelegerea unui profesor erudit despre mari civilizaţii dispărute şi visând cu ochii deschişi.

Dar chiar dacă n-am şti că în anii aceia poetul era student la Viena şi chiar dacă nu s-ar fi păstrat caietele în care însemnările făcute la cursuri alternează cu versuri din Memento mori, tot ne-am putea da seama că Egipetul, ca şi celelalte secvenţe ale „dioramei”,  reprezintă o glosare lirică a unor prelegeri de istorie antică. În comparaţie cu La Légende des siècles, grandios (şi grandilocvent) imn de glorificare a progresului umanităţii, scris de Victor Hugo, cu intermitenţe, în perioada  1855-1876,  Panorama deşertăciunilor a lui Eminescu se evidenţiază printr-un scepticism radical, deşi tablourile istorice sunt la fel de somptuoase.

Poemul Egipetul, extras din construcţia considerată de poet nefinisată, supus unei minuţioase operaţiuni de definitivare şi dat la tipar în 1872, ne înfăţişează nu Egiptul antic, ci reveria pe care o are un student cu sensibilitate literară în momentul în care profesorul de la catedră vorbeşte despre Egiptul antic. Spuneam că am fi identificat modul lui de fabricaţie chiar şi dacă n-am fi dispus de informaţiile necesare. Iată cum: încă de la citirea primului vers sesizăm caracterul naiv-livresc al textului:

„Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,/ Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng”...

Frumuseţea peisajului este greoaie, barocă şi rămâne exterioară poetului. Textul are o factură de compunere . El excelează nu prin provocarea unei emoţii, ci prin decorativism. Peste numai câţiva ani, Eminescu, armonios-maturizat, va evoca delicat şi fugitiv natura, numai pentru a ne transmite trăirile lui de o mare profunzime:

„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/  

Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.” etc.

Dar în  Egipetul descrierea reprezintă în mare măsură un scop în sine, iar dacă transmite totuşi o emoţie, aceea ţine de plăcerea de a picta.

Şi mai remarcăm ceva. Bogăţia imagistică luxuriantă constituie o revanşă faţă de ariditatea discursului academic şi o formă de evadare din spaţiul destinat învăţării (să recitim o cunoscută poezie postumă: „În zădar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncaţi de molii/ Cauţi urma frumuseţii/ Şi îndemnurile vieţii” etc).

Spre deosebire de izvoarele şi lacurile din opera lui Eminescu, care sunt ale lui Eminescu, Nilul din Egipetul rămâne un fluviu nebulos şi exotic, luat din manualele şcolare şi din legende. Imaginea „valuri blonde” nu are putere evocatoare, iar florile de pe malurile fluviului lui seamănă nu cu o junglă mirifică,  ci cu aglomeraţia de buchete multicolore dintr-o piaţă de flori. În finalul celei de-a doua strofe sunt plasate două versuri care sugerează o măreţie metafizică, specific eminesciană, dar şi ele au un anumit aer teoretic:

„Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/ Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.”

Oricum,  sintagma „Nilul mişc-a lui legendă” nu putea fi gândită decât de un mare poet.

Imaginea vechiului oraş Memfis, capitala Egiptului antic, pleacă şi ea de la o bibliografie universitară, transfigurată de reveria studentului-poet:

„De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;/ Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stânca pe stâncă, o cetate de giganţi−/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ”.

Exact ca un adolescent studios, Eminescu  foloseşte cu o mândrie scretă cuvinte cunoscute de puţină lume, de exemplu cuvântul „scald”:

„Colo se ridic' trufaşe/ Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.”

Scalzii, poeţi de curte din Islanda secolelor XII-XIII care cântau lungi istorisiri mitologie numite saga, asemănătoare într-adevăr cu epopeile, nu erau totuşi cei mai potriviţi pentru a intra în logica evaluării dimensiunilor unei piramide. Autori de epopei mult mai cunoscute, ca Odiseea sau Eneida, ar fi putut fi invocaţi.

Mai putem face presupunerea că Eminescu a recurs la  scald din dorinţa de a avea o rimă rară la cald.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270