Sentimentul românesc al morţii
„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi”. Poemul care începe cu aceste versuri arhicunoscute, recitate la diverse întâlniri cu publicul de actori cu voci grave şi melodioase, trezeşte în noi amintirea a ceea ce am simţit când ne-am aflat în faţa unui mormânt. A ceea ce am simţit mai profund şi mai răscolitor, în momentele noastre de reculegere, neinfluenţaţi de cărţi sau de filme.
Experienţa vizitării unui cimitir poate fi reprezentată în multe feluri: ca o lugubră descindere în lumea morţilor (aşa cum o întâlnim în romanul gotic, plin de schelete şi strigoi), ca o participare la o formalitate îndeplinită elegant şi expeditiv (de genul ceremonialului înhumării din filmele americane), ca o refugiere într-un spaţiu al naturii lăsate în pace de oameni, cu copaci bătrâni şi păsări ciripind nestingherite (reminiscenţă a unor lecturi drin proza rusească) etc.
În O, mamă... atmosfera este cu totul alta. Aşa cum există un sentiment românesc al fiinţei, există un sentiment românesc al morţii. Mulţi dintre noi l-am uitat, dar el ni se reactivează printr-un efort de anamneză. Îl regăsim înregistrat cu mare intensitate şi fineţe, pentru totdeauna, în poemul eminescian.
În faţa mormântului mamei, poetul intră în comunicare imediat cu fiinţa iubită, des-fiinţată cu câtva timp în urmă şi transformată prin îngropare într-o abstracţie. Este o comunicare stranie, între o prezenţă şi o absenţă intensă, chemătoare. Mama cea de altădată, mama în viaţă este portretizată printr-un singur cuvânt, „dulce”, stilizare extremă, amintind de reducerea păsării − de către Brâncuşi − la o formă aerodinamică. Este riscantă şi spectaculoasă încercarea lui Eminescu de a transforma un adjectiv banal, folosit excesiv de autorii de... dulcegării din epocă, în principalul atribut al mamei. Şi iată că încercarea (ca de obicei) îi reuşeşte. „Dulcele” se spiritualizează, sub presiunea a ceea ce aşteaptă poetul de la el, devenind ideea însăşi de mamă, sinteză de ocrotire, tandreţe, bunătate, răbdare şi înţelegere. Un tată n-ar putea fi niciodată dulce. Dacă i s-ar spune aşa, caracterizarea ar părea ironică („ce tată dulce, mi-a dat bani de buzunar!”).
Din perspectiva lui Eminescu (şi a noastră, a celor din această parte a lumii), orice moarte, chiar şi una petrecută recent, pare îndepărtată în timp, pierdută „în negura de vremi”. Distanţa propriu-zisă, dintre rătăcitorul Esenin, de exemplu, şi mama lui, rămasă într-un sat din Riazan, este insignifiantă, prin raportare la distanţa metafizică, descurajatoare, dintre Eminescu şi femeia care i-a dat cândva viaţă, aflată la un pas de el, sub „cripta neagră”.
Specific românească este şi sugestia de sfinţenie pe care o dă un mormânt. Imaginea omului îngropat în el nu mai are − pentru cunoscuţii săi – nimic lumesc. El apare – chiar şi judecat retrospectiv – ca un personaj hieratic, ca un practicant al ascezei absolute, ca un om de o bunătate fără magini, împăcat cu toată lumea. (Tocmai de aceea „cimitirul vesele de la Săpânţa” mi se înfăţişează mai curând ca un kitsch cu utilitate turistică, decât ca o ilustrare a voioşiei româneşti.) Nu întâmplător Eminescu numeşte „sfânt” mormântul mamei.
Poetul interpretează inspirat „freamătul de frunze” ca o chemare difuză venită din lumea de dincolo. Nu recurge, ca un inginer de sunet din vremea noastră, la vaiere, gemete şi muzici celeste pentru a compune sonorul acelei lumi. Pleacă de la ceea ce oricum se aude necontenit în preajma unui mormânt, „freamătul de frunze” şi îi dă un sens tulburător.
Remarcabilă este şi crearea sentimentului de eternitate. Numai Kant a mai reuşit să ia un asemenea instantaneu al veşniciei, folosind însă terminologia filosofică. Eminescu utilizează mijloace poetice pentru a ne face să întrevedem, preţ de câteva secunde, irealitatea timpului fără sfârşit:
„Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Ce prietenoasă, ce tandră, ce melancolică reprezentare a eternităţii! Ce linţoliu de frumuseţe literară ţesut din cuvinte pentru a înveli în el trupul neînsufleţit al unei fiinţe iubite!
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
