• Leu / EUR4.9417
  • Leu / GBP5.7906
  • Leu / USD4.6288
Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXVI)/ de Alex. Ştefănescu

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXVI)/ de Alex. Ştefănescu

Fotografie de Eduard Enea

Autor: Alex. Stefanescu

30.10.2015, 00:03 144

Risipă de frumuseţe literară

La şapte ani după ce o părăseşte pe fata de împărat, lăsând-o însărcinată (şi expunând-o oprobriului public, inclusiv furiei împăratului, care o alungă din palat), Călin se întoarce. Prima fiinţă pe care o întâlneşte este propriul lui fiu, undeva, lângă o  pădure (pentru că acolo îşi găsiseră adăpost într-o colibă, femeia oropsită şi copilul ei din flori). Scena întâlnirii este melodramatică, ca întâlnirile dintre părinţi şi copii care au stat despărţiţi multă vreme, prezentate în direct de Andreea Marin la populara ei emisiune TV Surprize, surprize:

„Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?/ Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară./ Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,/ Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!/ Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ/ Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi./ − «Bună vreme, măi băiete!» − «Mulţămim, voinic străin! »/ − «Cum te cheamă, măi copile?» − «Ca pe tată-meu  − Călin;/ Mama-mi spune câte-odată, de-o întreb: a cui-s, mamă?/ Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă »./ Când l-aude numai dânsul îşi ştia inima lui,/ Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.”

Întoarcerea neaşteptată a lui Călin se petrece într-o toamnă, anotimp potrivit pentru nunţi, în tradiţia noastră ţărănească. Este un prilej pentru Eminescu să ne ofere un fastuos tablou  al unui peisaj autumnal. Am folosit cuvântul „tablou”, dar nu este vorba doar de forme şi culori, şi de o muzică pe care o aude numai cine ştie să asculte pădurea. Ni-l putem imagina pe poet retrăind, într-un moment de reverie, ceea ce a trăit în îndepărtaţii ani ai copilăriei:

„Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură/ Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;/ Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate/ Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate./ De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,/ Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,/ Tristă-i firea, iară vântul sperios v'o creangă farmă −/ Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.”

Fiecare vers completează cu noi nuanţe spectacolul toamnei, uimind prin fineţea observaţiei şi prin capacitatea de a obţine de la cuvinte imposibilul. Apa cenuşie care îşi împinge micile vălurele („mişcarea-i creaţă” – ce surprizătoare şi sugestivă asociere de cuvinte!) printre tulpinile de stuf , freamătul (freamătul, nu vântul propriu-zis!) care trece din copac în copac, făcând să se desprindă de pe ramuri frunzele uscate, razele lunii care pot pătrunde, în sfârşit, printre crengi, tresăririle vântului („sperios”, alt adjectiv folosit  inventiv) care sfărâmă câte un ram uscat −  totul  contribuie la crearea atmosferei.

Este o risipă de frumuseţe literară care ne intimidează. Dacă ar fi să luăm în considerare numai imaginea „dragul codru, troienindu-şi frunza toată”, tot am simţi că ne aflăm în faţa unui mare poet. Eminescu foloseşte şi aici, cu artă, singularul  („frunza toată” (nu „frunzele toate”, cum ar fi scris alţi poeţi, corect, dar inexpresiv) şi dă un sens melancolic-visător verbului „a troieni”.

Urmează o descriere a interiorului colibei, în care intră Călin, adus de fiul său. Vedem şi noi ceea ce vede nou-venitul, plimbându-şi privirea prin încăpere. Eminescu dezvoltă şi aici (ca şi în Cugetările sărmanului Dionis şi în alte poeme ale sale) o comedie a sărăciei.

„Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,/ Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,/ Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;/ Hârâită, noduroasă stă în colb râşniţa veche,

În cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche”.

Sărăcia nu are nimic dezolant sau umilitor, este sărăcia văzută de un prinţ deghizat în cerşetor, aşa cum s-a considerat probabil întotdeauna poetul. Obiectele, ca şi situarea lor în încăpere sunt comice. Motanul, întrezărit fie şi numai o secundă, ni se dezvăluie ca un personaj răsfăţat şi cochet. Semnele vredniciei mamei se amestecă simpatic cu acelea ale zbânţuielii copilului. În casa mirosind a „busuioc şi mint-uscată”, ne explică în continuare Eminescu, se văd un fel de desene rupestre caraghioase, care ne cuceresc imediat prin stângăcia lor:

„Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi/ Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ/ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,/ Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.”

Urmează scena revederii dintre fata de împărat şi Călin, gândită de un regizor experimentat, care a stabilit cu precizie succesiunea de reacţii ale personajelor: Ea doarme, el se aşează lângă ea pe pat, o mângâie pe frunte şi îi şopteşte ceva la ureche,  ea deschide somnoroasă ochii, neînţelegând dacă ceea ce vede e vis sau aievea, el o ridică din pat şi o strânge la piept, ea plânge de fericire şi răsuceşte o şuviţă de păr de-a lui pe un deget, el îi desprinde marama şi o sărută pe creştet, apoi îi ridică bărbia şi se uită în ochii ei, ea îl sărută cu sete pe gură, el participă la sărut, la fel de însetat. Ar fi  frumos dacă doi tineri actori ar interpreta cândva, fără cuvinte, această scenă, urmând nu indicaţiile de regie extrase de mine din poem, ci pe acelea in extenso, oferite de Eminescu însuşi:

„Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă/ În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă./ El s-aşază lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,/ O desmiardă  cu durere, suspinând o drăgosteşte,/ Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,/ Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,/ Spăriet la el se uită... i se pare că visează,/ Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează./ El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,/ Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,/ Râde doar' cu ochi-n lacrimi, spărietă de-o minune, / Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,/ Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire./ El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,/ Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale/ Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochi-i plini de apă,/ Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă.”

Cu sigurul său simţ al simetriei, poetul are grijă ca „zburătorul” să o găsească pe fata de împărat tot dormind, ca în urmă cu şapte ani, la prima lui vizită.

O enigmă rămâne faptul că nimeni nu-l întreabă pe Călin (şi nici el nu se simte dator să explice) de ce a lipsit atâta timp.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9417
Diferență: -0,0809
Ieri: 4.9457
Azi: 4.6288
Diferență: 0,2556
Ieri: 4.6170
Azi: 5.7906
Diferență: 0,3988
Ieri: 5.7676
Azi: 4.8055
Diferență: 0,3466
Ieri: 4.7889