• Leu / EUR4.7556
  • Leu / GBP5.5125
  • Leu / USD4.2732
Ziarul de Duminică

Liliana Corobca: „Nu am lăsat cenzura, mlăştinoasă şi perfidă, să mă cuprindă, să mă învingă”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

27 iun 2014 575

- Stimată Liliana Corobca, romanul dvs apărut anul trecut la Cartea românească a primit în urmă cu două luni premiul pentru proză Radio România cultural. Ce înseamnă acest roman pentru dvs?

- Înseamnă că nu am renunţat la literatură sau, mai pompos, semnifică biruinţa asupra cenzurii, de fapt. Nu am lăsat această temă (cenzura), mlăştinoasă şi perfidă, să mă cuprindă, să mă învingă. Romanul, atât de departe de manipulări, răutăţi, intrigi, politici şi puteri, a fost şi o reacţie la preocupările mele îndelungate în domeniul cenzurii. În ultimii ani, am stat mai mult prin arhive şi cenzura, în multe din aspectele ei, văzută de un scriitor (încă) la început de cale, este destul de şocantă. Asupra mea, cel puţin, a avut un efect foarte puternic. Imaginea scriitorului văzută din perspectiva cenzorului este foarte descurajantă, chiar dacă nu mai suntem astăzi într-un regim comunist. Apoi implicarea emoţională s-a micşorat, până am ajuns la acel „grad zero”, care mi-a permis să mă îndepărtez afectiv de cenzură. Ideea de roman o păstram de mulţi ani şi, după o antologie de documente despre DGPT - Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (instituţia cenzurii din România), care pare că, în sfârşit, va fi publicată, am scris romanul Kinderland. După luni de zile, în care doar am copiat documente, îmi amintesc cu câtă încântare şi tandreţe m-am dedicat celor trei trei copii abandonaţi. De parcă balanţa înclinată prea mult înspre cenzură a vrut să îşi regăsească starea de echilibru, îndreptându-se şi spre literatură.

 

- Credeţi că succesul romanul dvs se datorează cu deosebire simplităţii stilului şi tandreţei care răzbate din poveste? Sau poveştii?

- Înainte de a fi un scriitor, am fost şi rămân un cititor şi, de multe ori, mă întreb ce anume aş vrea să citesc. Desigur, când încep o nouă carte, întrebarea dispare, dar undeva, în adânc, ofer la ea un răspuns. Cartea mea este exact ceea ce mi-aş fi dorit eu să citesc, şi tematic, şi stilistic, ea corespunde necesităţilor mele dintr-un anumit moment. Iar acel moment, în cazul ultimului roman, a coincis, aşa cum am mai zis, cu elaborarea unei antologii de documente despre cenzură. Niciodată nu m-am simţit mai obosită, mai dezamăgită, mai apatică, mai izolată. Animalele, câinii sau pisicile, de pildă, când îi doare ceva, îşi caută singuri buruiana vindecătoare. Romanul pe care l-am scris a vrut să acopere, să vindece  acea oboseală a mea, în primul rând. Şi dacă a avut succes, a încântat mulţi cititori, cred că nu am fost doar eu obosită, dezamăgită sau apatică... A răspuns, probabil, unor stări şi aşteptări mai generale.

 

- S-a scris despre dvs că profesaţi „oralitatea simpatică”. Consideraţi că acesta e stilul care vă caracterizează sau s-a potrivit doar unora dintre cărţile dvs de ficţiune?

- În primul rând, această sintagmă, care-i aparţine lui Alexandru Cistelecan, se referă nu la cărţile mele de ficţiune, ci la teza mea de doctorat (deşi pare ciudat), publicată în 2003. Apare, destul de nepotrivit, pe coperta din spate a romanului Un an în Paradis. Nu obişnuisc să dau unor critici spre lectură manuscrise şi Constantin Vica (de la editura Polirom pe atunci) mi-a cerut nişte referinţe critice. I-am două vreo două despre cărţile apărute până atunci, dar nu am înţeles că sunt pentru coperta viitorului roman. Teza mea de doctorat este despre personajul în romanul interbelic, iar Un an în Paradis urmăreşte soarta unei fete care ajunge victima unui traficant etc. Subiect tragic, aşadar. Dar pe coperta din spate apare citatul lui Cistelecan, care mai menţionează „spontaneitatea unită cu modestia”, „stilul vesel face imponderabilă şi problematica volumului” etc. Nu ştiu dacă respectabilul critic a citit romanul acesta, dar, în momentul în care apărea cartea cu citatul lui pe copertă, sigur nu avea habar de el. Dincolo de asta, nu vreau să mă caracterizeze un anumit stil. Nici nu am un program în acest sens. Iar preocupările mele în diverse zone nu cred că încap în formula „oralitatea simpatică”, care nu îmi displace. După cum nu e deloc departe de adevăr nici „stilul vesel”. Râsul nu este întâmplător în cărţile mele, mai ales acolo unde subiectul este tragic sau dramatic. Nu râd niciodată de tragedia nimanui, dar intru în pielea personajelor mele şi în faţa unor situaţii extreme, în faţa morţii chiar, în dorinţa de a găsi o soluţie, de a supravieţui, eu râd. S-ar putea ca aceasta să mă caracterizeze şi de acum înainte. Nu voi renunţa la râs cu una cu două, indiferent de subiect.

 

- Cât de dificil este să descrii corect şi convingător lumea prin ochii şi cu vorbele unui copil?

- Nu este dificil, este imposibil, în mod obiectiv sută la sută. La un moment dat, am fost foarte tentată să aflu ce cred copiii din Moldova, care au părinţi plecaţi în străinătate, despre problema migraţiei. Am rugat-o pe mama mea, profesoară şi dirigintă în satul meu natal, să le propună elevilor această temă. Lucram deja la roman şi eram uşor neliniştită de faptul că s-ar putea să pierd din vedere ceva esenţial. Însă internetul ajunsese şi la noi în sat şi cele mai multe din „compunerile” primite erau copiate de pe undeva, se putea depista sursa comună. Iar celelalte erau mult prea banale pentru aşteptările mele. Nu aveau ce să îmi ofere. Copiilor le părea rău că părinţii sunt plecaţi, dar înţelegeau că astfel ei trăiesc mai bine, au ce mânca şi cu ce se îmbrăca. Mi-am dat seama că „lumea văzută de un copil” este un mit creat de câţiva scriitori foarte buni, precum Antoine de Saint-Exupéry şi, dacă ar fi ţinut cont de pregătirea (filologică), de stilul, de nivelul intelectual al copiilor ale căror lucrări le-am citit, aş fi scris cel mai prost roman din lume. Mi-am zis: uită tot şi stai doar tu cu cei trei copii. Desigur că am urmărit o anumită consecvenţă a episoadelor. Îmi băteam capul ce fructe se coc în iulie, la un moment dat, copii se duc la vie, dar strugurii sunt încă verzi etc., a trebuit să descriu scene care să nu se contrazică reciproc. Au fost şi situaţii în viaţa mea, aparent destul de lipsite semnficaţie, când comportamentul fetiţelor mici care imită femeile blazate, m-a impresionat. Odată am asistat la o discuţie între nişte eleve în troleibuzul 66 (în Bucureşti). Vorbeau despre politică şi îşi bârfeau colegii ca nişte pensionare nemulţumite. Noi, ceilalţi pasageri, ascultam amuzaţi şi schimbam între noi priviri semnificative. Unele întâmplări le-am preluat din copilăria mea, fratele meu mai mic, de pildă, după ce strica vreo cană, dădea vina pe mine. Iar mistreţul acela cu care se întâlneşte fetiţa la sfârşit de roman, deşi pare fantastic, îmi tăiase calea într-o pădure din Stuttgardt. Chiar i-am cântat şi l-am convins că nu sunt deloc comestibilă. De altfel, nu m-a interesat să scriu tratate despre migraţie sau eseuri, să teoretizez; perspectiva copilului mi-a oferit libertatea de a descrie ce simt, de a sonda nişte domenii îndepărtate, dar atrăgătoare (mă refer la psihologia copilului). Am amânat câţiva ani scrierea romanului tocmai pentru că mi se părea absolut important să am copii în preajmă, să le urmăresc comportamentul. Mi-am dorit să am mulţi copii şi m-am gândit că am timp să scriu un asemenea roman după ce copiii mei vor fi mari. Dar, când m-am apucat de carte, nu era zare de copil în jurul meu şi mi i-am imaginat uneori cu strângere de inimă, aş fi preferat să am lângă mine copii adevăraţi, nu să-i inventez.

 

- Aţi publicat mai multe cărţi de ficţiune, dar şi câteva excelente cărţi de istorie despre golgota basarabenilor deportaţi de comunişti sau despre cenzură. Ce vă este mai aproape de suflet – ficţiunea, istoria, sociologia?

- Antologii de documente pe tema exilului, a deportărilor şi a cenzurii am publicat chiar mai multe decât ficţiune. Şi în timp ce la romane mă zgârcesc atunci când e vorba de lungime, le concentrez şi le scurtez până nu se mai poate, cu documentele sunt mărinimoasă, toate volumele (ştiinţifice) depăşesc 300 de pagini (cu scris înghesuit). Nu am studiat nici istorie, nici sociologie, dar cenzura, domeniu interdisciplinar prin excelenţă, se pretează unor abordări foarte diverse, inclusiv sociologice şi istorice. Acum, cel mai aproape de suflet este ceea ce încă nu am scris şi care vreau să fie mai frumos şi mai bun decât tot ce am făcut până acum. Sunt în primul rând un scriitor.

 

- Sunteţi autoarea unui admirabil volum despre cenzura în regimul comunist. Ce v-a îndemnat spre acest subiect?

- N-a fost greu să ajung la cenzură, greu a fost să rămân, să nu abandonez. În arhiva cenzurii am ajuns aproape întâmplător, în căutare de proiect ştiinţific, pe când eram cercetător la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române. Un an de zile m-am plicitisit enorm în arhiva Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, fără ca vreun raport sau vreo stenogramă să îmi trezească interes sau curiozitate. Nu aveam idee de sistemul complex pe care îl presupunea existenţa instituţiei cenzurii, nu ştiam nimic despre cenzura comunistă. Fondul era (este) enorm şi aveam nevoie de câţiva ani buni doar ca să îl parcurg în grabă. Speram totuşi că, la un moment dat, voi înţelege mai mult şi că documentele sunt totuşi mai semnificative decât mi se părea atunci şi făceam poze. Asta mi-a permis că câştig timp, când am avut nevoie să revin la unele etape importante din activitatea cenzurii. Nu am renunţat niciodată la proiectele de care m-am apucat vreodată, dar în domeniul cenzurii mi-am pus la bătaie toată voinţa şi ambiţia ca să nu fug. Îmi amintesc de primele documente care m-au pus pe gânduri: erau liste cu cărţi sau ziare, trimise spre aprobare Comisiei Aliate de Control, se întâmpla prin 1944-1945, unele documente fiind  scrise în limba rusă. De aici mi-a venit ideea să caut informaţii despre cenzura sovietică. Imediat după 1990, până prin 1997, specialistii ruşi au publicat o serie de documente şi studii excepţionale privind fenomenul cenzurii. După ce le-am studiat şi am înţeles ce înseamnă, de fapt, această instituţie, fondul cenzurii la care am avut eu acces mi s-a părut pur şi simplu fascinant.

 

- Aţi participat la mai multe proiecte internaţionale, burse şi rezidenţe de creaţie în străinătate, pe teme diverse. Ne puteţi vorbi şi despre acestea? Cât v-au ajutat în munca dvs de scriitor?

- În general, bursele şi premiile fac parte, într-un CV standard, din aceeaşi categorie. De multe ori, o bursă este un fel de premiu pentru ce ai făcut, dar care te obligă să nu te opreşti aici, ci să mai scrii ceva. Cel puţin, aşa a fost în cazul burselor literare pe care le-am avut. Prima mi-a fost oferită de Akademie Schloss Solitude, în 2009-2010. Mircea Cărtărescu, preşedintele juriului din acel an, citise romanul Un an în Paradis şi m-a ales pentru cea mai lungă bursă, de un an de zile. Acolo am participat la multe proiecte literare şi nu numai, important a fost şi faptul că romanul Un an în Paradis a fost tradus în limba germană. Traducător a fost Ernest Wichner, director la Literaturhaus Berlin. La prima noastră întâlnire, i-am dăruit un exemplar din Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia, carte ce tocmai apăruse. Acest volum a contat, cred, în cazul bursei „Spurensuche/ În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud-Est”, oferită de Fundaţia Robert Bosch, în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller. Romanul în limba germană a fost citit de Christian Thansäuser, editor din Austria, care m-a invitat, în 2013, la Ottensheim am Donau, pe o lună, tot cu o bursă (după ce cu un an înainte am stat o lună la IHAG - Internationales Haus der Autorinnen und Autoren Graz, tot Austria, unde am scris o parte din Kinderland). La Ottensheim am scris un monolog poetic, Cenzura pentru începători, tradus de Gerhardt Csejka şi care va fi lansat acum în iulie, la Festivalul Internaţional de Literatură din Leukerbad, Elveţia.

 

- Spuneaţi într-un alt interviu că sunteţi un tip vulcanic, chiar şi când scrieţi. Puteţi elabora?

- Elaborez: răspundeam la întrebarea când şi cum scriu. Prin scriitor „vulcanic” aveam în vedere modul în care încep a scrie o carte. De obicei, nu mă las ispitită cu una cu două de ideea unei poveşti care îmi bântuie prin cap, mă gândesc că nu e momentul potrivit să mă apuc tocmai acum de un nou roman, că nu sunt suficient de bine pregătită, că am alte lucruri mai importante de făcut etc. şi amân scrisul până simt în mine un vulcan care se cere la suprafaţă, acum, imediat, care nu mai vrea să aştepte nici o secundă şi nici un argument nu îi poate opri izbucnirea. Şi apare ceva de care vreau să scap. Apar scene minunate şi aparent aproape gata scrise, nu trebuie decât să mă aşez la masă. Apare începutul şi sfârşitul, cartea întreagă fiind tulbure, nu o văd, mai mult presimt că voi găsi tonul, că mă voi descurca. Îmi amintesc senzaţia de fulg plutitor după ce termin o carte. Iar energia trebuie să îmi ajungă până la capăt, aşa că îmi întorc „vulcanul” pe toate părţile, îl „studiez”, că să mă conving că e unul adevărat şi puternic, nu o mămăligă moale şi capricioasă. Oricum, după două luni, vulcanul se stinge şi mă lasă în pace pe câţiva ani.

 

- Venind din Republica Moldova, aţi simţit vreo piedică în promovarea cărţilor dvs?

- O serie de cărţi n-au fost aproape (sau deloc) promovate, deşi ar fi meritat pe deplin şi mă refer la Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc, Poezia românească din exil, Epurarea cărţilor, Golgota românească..., dar nu din cauză că sunt din Republica Moldova. Pentru cele două volume de documente despre Instituţia cenzurii în România (1949-1977) am găsit cu greu o editură din cauza temei, cred. Nu cred că dacă aş fi venit din Africa Centrală cu astfel de proiect, aş fi găsit mai repede o editură. Ba da, aş fi găsit mai repede, cu condiţia să nu ştiu deloc ruseşte şi să nu fac paralele şi conexiuni incomode.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7556
Diferență: 0,1769
Ieri: 4.7550
Azi: 4.2732
Diferență: -1,2388
Ieri: 4.2719
Azi: 5.5125
Diferență: 3,5795
Ieri: 5.5278
Azi: 4.3243
Diferență: -0,6867
Ieri: 4.3002