Limonov/ de Emmanuel Carrère

Scriitorul francez Emmanuel Carrère a consacrat această povestire unui personaj real, Eduard Limonov, scriitor underground în epoca sovietică, emigrat în Satetle Unite, apoi în Franţa, „prieten al sârbilor” în timpul războialeor din fosta Iugoslavie, după aceea activist politic în Rusia postsovietică.

Moscova, octombrie 2006, septembrie 2007

Până când Anna Politkovskaia a fost împuşcată pe treptele casei în care locuia, pe 7 octombrie 2006, doar cei care erau interesaţi de războiul din Cecenia cunoşteau numele curajoasei jurnaliste, opozantă declarată a politicii lui Vladimir Putin. Imediat însă după asasinat, figura ei tristă şi hotărâtă a ajuns, în Occident, imaginea libertăţii de expresie. Întrucât, la vremea respectivă, filmam pentru un documentar într-un orăşel din Rusia, ţară în care mă duceam deseori, cum s-a aflat vestea morţii Annei Politkovskaia, o revistă mi-a propus să iau primul avion pentru Moscova. Sarcina mea nu ar fi fost să fac o anchetă despre crimă, ci, mai degrabă, să stau de vorbă cu oamenii care o cunoscuseră şi ţinuseră la jurnalistă.

Astfel, am petrecut o săptămână în birourile de la Novaia Gazeta, ziarul al cărui reporter-vedetă fusese, dar şi printre membrii unor asociaţii pentru apărarea drepturilor omului şi ai unor comitete alcătuite din mamele soldaţilor ucişi ori mutilaţi în Cecenia. Birourile erau minuscule, prost luminate, dotate cu nişte computere antice. Activiştii care au acceptat întrevederile cu mine erau deseori în vârstă şi îngrozitor de puţini, un cerc foarte restrâns, în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea, în care şi eu am ajuns rapid să îi cunosc pe toţi, iar acest cerc restrâns constituia, practic, unica opoziţie democratică din Rusia.

La Moscova, în afara celor câţiva prieteni ruşi, mai cunoşteam şi un mic cerc de expatriaţi francezi, jurna­lişti şi oameni de afaceri care, seara, după întâlnirile din timpul zilei, când le povesteam cele aflate, zâmbeau cumva compătimitor: bravii democraţi despre care le vorbeam, militanţii aceia pentru drepturile omului or fi fost ei, fără discuţie, oameni respectabili, dar, cinstit vor­bind, nimănui nu-i păsa de ei, fiindcă nu făceau altceva decât să poarte o luptă pierdută încă de la început, într-o ţară în care nu ducea nimeni grija libertăţilor formale, din moment ce fiecare avea dreptul de a se îmbogăţi. Pe de altă parte, nimic nu-i amuza ori, în funcţie de ca­racterul fiecăruia, nu-i irita mai tare pe prietenii mei expatriaţi decât teza, răspândită în opinia publică fran­ceză, conform căreia uciderea Annei Politovskaia fusese ordonată de FSB — poliţia politică numită, pe vremea Uniunii Sovietice, KGB — şi, mai mult sau mai puţin, de însuşi Putin.

— Ia stai aşa, mi-a zis Pavel, un universitar ruso-fran­cez reconvertit în om de afaceri, să ştii că trebuie să se termine odată cu modul ăsta de a spune orice îţi dă prin cap despre oricine. Ştii ce-am citit, în Nouvel Obs, parcă? Că, oricum ai da-o, tot e ciudat că Politkovskaia a fost împuşcată, ca din întâmplare, chiar de ziua lui Putin. Ca din întâmplare! Sesizezi de câtă tâmpenie trebuie să dai dovadă ca să scrii negru pe alb chestia asta cu: ca din întâmplare? Poţi să îţi imaginezi scena? Şedinţă de criză la FSB. Şefu-ăl mare zice: băi, băieţi, ia băgaţi voi gaz la creier! Uite-acuma vine aniversarea lui Vladimir Vladimirovici şi trebuie să găsim un cadou care chiar să-i facă plăcere. Cui îi dă ceva prin căpăţână? Băieţii clocesc tema, pe urmă se aude un glas: dacă i-am aduce capul Annei Politkovskaia, pisăloaga aia care-l critică tot timpul? Murmur de aprobare. Tiii, ia te uită ce idee bună! La treabă, copii, aveţi mână liberă! Iartă-mă, continuă Pa­vel, dar nu-mi vii mie să-mi vinzi poveşti de-astea. Poate, în mod excepţional, numai în vreun remake rusesc după Les tontons flingueurs. Dacă e însă vorba despre realitate, în niciun caz. Fiindcă, ştii ceva? Realitatea este aceea pe care a subliniat-o şi Putin, şocând sfielnicele suflete ale Occidentului: asasinarea Annei Politkovskaia şi tot tăm­bălăul de după au făcut mai mult rău Kremlinului decât toate articolele scrise de aceasta într-un ziar pe care şi aşa nu-l citea nimeni.

Îi ascultam pe Pavel şi pe prietenii lui, prin apartamente pe care cei ca ei le pot închiria, cheltuind o avere, în centrul Moscovei, apărând puterea politică şi zicând că, în primul rând, lucrurile ar fi putut fi de o mie de ori mai rele şi, în al doilea, că ruşii sunt mulţumiţi de viaţa pe care o duc, aşa că, în numele a ce ajung unii să le dea lecţii? Ascultam însă şi femei triste şi consumate care, în timpul zilei, îmi povesteau despre răpiri din timpul nopţii în maşini fără numere de înmatriculare, despre soldaţi torturaţi nu de către duşmani, ci de către superiorii lor şi, mai ales, despre refuzul de a li se face dreptate. Lucru care revenea fără încetare. Că poliţia şi armata sunt corupte ar fi, cumva, de la sine înţeles. Că viaţa omenească face puţine parale ţine de tradiţia rusească. Însă aroganţa şi brutalitatea de care dau dovadă reprezentanţii puterii atunci când simplul cetăţean riscă să le ceară socoteală, certitudinea că nu au cum fi pedepsiţi vreodată, lucrul acesta într-adevăr nu îl suportă nici mamele soldaţilor, nici acelea ale copiilor masacraţi la şcoala din Beslan, în Caucaz, nici apropiaţii victimelor de la Teatrul Dubrovka.

Amintiţi-vă, era în octombrie 2002. Toate televi­ziunile din lume nu au mai arătat altceva timp de trei zile. Nişte terorişti ceceni au luat ostatic întreg publicul din teatru în timpul reprezentării unei comedii muzi­cale intitulate Nord-Est. Forţele speciale, excluzând orice negociere, au rezolvat problema gazându-i, odată cu cei ce făcuseră ostatic publicul, şi pe ostatici, fermitate pentru care preşedintele Putin le-a felicitat călduros. Nu­mărul victimelor civile este încă sub semnul întrebării, situându-se, se pare, în jurul a o sută cincizeci, iar rudele şi prietenii acestora sunt consideraţi un fel de complici ai teroriştilor atunci când se întreabă dacă nu cumva s-ar fi putut trata şi altfel situaţia, dacă nu cumva s-ar fi putut manifesta o altă atitudine faţă de ei şi de doliul lor, măcar cu mai puţină nepăsare. De atunci, în fiecare an, aceştia se strâng într-o ceremonie comemorativă pe care poliţia nu îndrăzneşte să o interzică, dar pe care o supraveghează îndeaproape, ca pe o adunare de protest, ceea ce, de fapt, a şi devenit.

Am participat şi eu. Aş zice că, în faţa teatrului, se aflau vreo două sau trei sute de persoane şi tot atâţia soldaţi din trupele OMON, echivalentul rusesc al CRS-ului de la noi, având un echipament similar, aşadar, căşti, scuturi şi bastoane grele. A început ploaia. S-au deschis umbrelele deasupra lumânărilor care, cu gule­raşele lor de hârtie făcute să nu lase ceara să picure pe degete, îmi aminteau de slujbele ortodoxe la care eram dus, de Paşti, când eram mic. Icoanele fuseseră înlocuite cu pancarte pe care se aflau fotografiile şi numele celor morţi. Oamenii care ţineau pancartele şi lumânările erau orfani, văduvi şi văduve, părinţi care îşi pierduseră copilul — pentru care nici în rusă, nici în franceză nu există un cuvânt anume. Nu apăruse niciun reprezen­tant al statului, după cum a subliniat cu o mânie rece reprezentantul familiilor, cel care a spus câteva cuvinte, singurele pronunţate pe tot parcursul ceremoniei. Nici vorbă de discursuri, de sloganuri, de cântece. Cu toţii s-au mulţumit să rămână în picioare, tăcuţi, fiecare cu lumânarea lui în mână, ori să vorbească încet, în gru­puri mici, dincolo de gardurile puse de cei de la OMON, care închiseseră astfel perimetrul. Uitându-mă de jur împrejur am recunoscut mai multe chipuri: în afara familiilor îndoliate, se adunaseră toţi cei din mica lume a opozanţilor, pe care o tot frecventam de o săptămână. Am schimbat câteva semne din cap, pătrunşi de o pro­fundă mâhnire.

Pe ultima treaptă, chiar în faţa uşilor închise ale teatrului, am observat o figură care mi s-a părut cumva cunoscută, fără a reuşi să o identific. Era un bărbat îmbrăcat într-un palton negru, ţinând, ca şi ceilalţi, o lumânare în mână, înconjurat de mai multe persoane cu care vorbea în şoaptă. Aflat în centrul cercului de cunoştinţe, dominând mulţimea, retras, dar atrăgând privirile, lăsa impresia unei persoane importante. Aveam senzaţia bizară că observ şeful unei bande asistând, păzit de fideli, la înmormântarea unuia dintre oamenii săi. Nu-l puteam vedea decât din spate şi uşor din profil, gulerul ridicat al paltonului trecând până mai sus de barbişon. O femeie de lângă mine, care îl observase şi ea, i-a spus unei vecine:

— A venit şi Eduard. Foarte bine.

Bărbatul a întors capul de parcă, în pofida distanţei, ar fi auzit-o. Flacăra lumânării i-a accentuat trăsăturile.

Şi aşa l-am recunoscut pe Limonov.

De câtă vreme nu m-am mai gândit la el? L-am cu­noscut la începutul anilor optzeci, când se mutase la Pa­ris aureolat de succesul romanului lui de scandal Poetul rus preferă negrii uriaşi, în care povesteşte viaţa groaznică şi superbă pe care o dusese la New York, după ce fugise din Uniunea Sovietică. Slujbe mărunte, supravieţuire de pe o zi pe alta prin hoteluri sordide, uneori pe străzi, relaţii sexuale întâmplătoare, hetero şi homosexuale, beţii, furturi şi încăierări. Toate acestea te puteau duce cu gândul, în privinţa violenţei şi a furiei, la deriva urbană a personajului lui Robert de Niro din Taxi Driver, iar în privinţa elanului vital, la romanele lui Henry Miller, din care Limonov îşi trăgea pielea tăbăcită ca o scoarţă şi indiferenţa de canibal. Cartea aceea nu era nici pe de­parte un nimic, iar autorul, când ajungeai să-l cunoşti, nu te dezamăgea. Erai obişnuit, pe atunci, cu disidenţii sovietici bărboşi, gravi şi prost îmbrăcaţi, care locuiau în apartamente strâmte, pline de cărţi şi de icoane, care pe­treceau nopţi întregi vorbind despre mântuirea lumii prin ortodoxie, şi te trezeai în faţa unui tip sexy, trecut prin ciur şi prin dârmon, amuzant, părând în acelaşi timp un marinar scăpat de la cine ştie ce chef şi un star rock. Eram în plină eră punk, eroul lui, pe care şi-l revendica, era Johnny Rotten, liderul grupului Sex Pistols, iar pe Soljeniţîn îl făcea „prost bătrân“ fără nicio ruşine. Era, pur şi simplu, relaxantă disidenţa aceea new wave, iar Limonov, la sosire, devenise vedeta micii lumi literare pariziene în care, personal, abia îmi făceam intrarea cu timiditate. Nu era autor de ficţiune, nu ştia să îşi po­vestească decât propria viaţă, dar aceasta era una pasio­nantă şi o relata foarte bine, într-un stil simplu, concret, fără floricele, cu energia unui Jack London rus. După cronicile din emigraţie, şi-a publicat amintirile din co­pilăria petrecută într-un cartier mărginaş al Harkovului, un oraş din Ucraina, apoi cele de delincvent juvenil, apoi de poet de avangardă în Moscova, sub Brejnev. Vorbea despre vremurile respective şi despre Uniunea Sovietică cu o nostalgie maliţioasă, ca despre un paradis pentru hooligans care ştiau să se descurce şi nu rareori, la încheierea cinei, când toată lumea era beată moartă cu excepţia lui, care ţinea teribil la alcool, făcea elogiul lui Stalin, ceea ce spunea multe despre plăcerea lui de a provoca. Puteai da de el pe la Palace, îmbrăcat în haina groasă de ofiţer al Armatei Roşii. Scria la Idiot interna­tional, ziarul lui Jean-Édern Hallier, care nu avea cine ştie ce ţinută ideologică, dar care aduna o mulţime de spirite nonconformiste, sclipitoare. Îi plăcea să sară la bătaie şi avea un incredibil succes la femei. Libertatea comportamentului şi trecutul aventuros impuneau tine­rilor burghezi care eram, la vremea aceea. Limonov era barbarul, haiducul nostru, pe care-l adoram.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels