Ioan Florin Stanciu este pseudonimul literar al profesorului Nelu Stanciu, născut la 6.09.1961, în com. Corbu, jud. Constanţa, cu domiciliul în Constanţa. A debutat cu poezie, în revista Luceafărul (1973) şi a fost colaborator statornic al revistei de cultură Tomis. Actual membru al USR, filiala Dobrogea. A debutat în volum cu romanul Apocriful necredinciosului Toma, editura Mayon, Bucureşti, 2008 (Premiul pentru roman, pe anul 2008, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea.) A mai publicat volumele Starea de Graţie (versuri), editura Ex Ponto, 2013 şi Praful şi pulberea (povestiri) Ex Ponto, 2013. A publicat în mai multe antologii şi volume colective, dar şi, periodic, în revistele Viaţa Românească Dacia literară, Pro Saeculum,Ateneu , Convorbiri literare, Conta, Cronica veche, Ex Ponto etc. Ultimul volum publicat este Desfacerea lumii, proză scurtă contemporană, editura TipoMoldova, 2014
„Acţiunea (romanului – n.r.) se petrece în Dobrogea de Nord, în ultima parte a obsedantului deceniu. Deoarece după 1957, adică, imediat ce, în chiar sânul cu şerpi al PMR, se rezolvaseră, tot cu bâta şi glonţul, unele disensiuni interne, prin anihilarea subită a deviaţioniştilor de dreapta, s-a şi luat hotărârea de a se accelera procesul de transformare socialistă a agriculturii, urmând ca regiunea turcită a Constanţei să devină, triumfal, prima regiune în întregime colectivizată a noii Republici integral sovietizată. De aceea, pe post de Ginghiz Han, a fost trimis dincolo de Dunăre, tânărul de mare viitor Nicolae Ceauşescu, iar pe urmele sale, au năvălit ca lăcustele treizeci de mii de activişti ai partidului, mobilizaţi de pretutindeni, ca să colinde cu cartea de propagandă şi cu pistolul de lămurire toate satele dobrogene – de la Ostrov şi Ovidiu, până la Sarighiol şi Başpunar.
S-a născut astfel acest roman-parabolă; satiră hazlie şi tristă despre realitatea ridicolă a unei lumi à l’envers.
În mod premeditat, am ales o naraţiune de dimensiune medie, potrivită, cred, pentru cititorul comod şi impacient al zilelor noastre.”
(Autorul)
Mai întâi, a fost o dimineaţă tulbure, de august, când, înfruntând forfota necontenită a mării, s-a auzit respiraţia bolnavă a unei locomotive şi hodorogeala zăngănită a vagoanelor descleiate şi goale, înghesuite pe undeva, pe o linie moartă a cantonului de la Şamanu, printre bălţile cotropite de zoaiele mlăştinişului şi de ghearele răscoapte-ale ţipirigului din anul trecut. Dar abia înspre seară, cu jale chirăită, cu hărmălaie şi scrâşnet, am aflat că şi ăsta era doar încă un strigoi de sud-est al marelui convoi feroviar, despre care se zicea că-ar avea peste o mie de tentacule nevăzute, dar care,văzut-nevăzut, tot bulucea şi transporta alimente pentru Marele frate eliberator de la Răsărit.
Astfel încât iar s-au răspândit peste sate comisiile de jale şi de colectare bocită a cotelor de alimente, deoarece garnitura aceea cu douăzeci de vagoane, trebuia să fie încărcată-burduf şi gata de plecare, mai înainte de 7 Noiembrie, când nici nu s-ar fi cuvenit ca proletarii prieteni să-şi sărbătorească Marea lor revoluţie socialistă pe burta goală, întrucât cine ştie ce-ar mai fi putut să le treacă, pe neaşteptate, prin năuca lor glagorie slavă
Oricum, de îndată ce marele balaur ruginiu s-a culcuşit flămând pe o linie moartă din spatele cantonului, a şi început acţiunea de jaf şi de îngrămădire a produselor alimentare, colectate din tot nordul podişului, de la Casimcea şi până la Başpunar.
De aceea, cu motanul în braţe, ca să vadă şi el pe ce lume hapsână i-a fost dat să facă ochi, ieşeam în fiecare dimineaţă pe maidanul lui Gogoriţă, în cotul şoselei, ca să urmărim, veşnic înfometaţi amândoi, convoaiele cu felurite produse alimentare, care se scurgeau neîncetat din nord, ca înghesuiala păcătoşilor de la porţile iadului: harabale pictate, care, căruţe, teleguţe, şarete, tărgi de nuiele, sănii pentru grăunţe, migălos împletite pe tălpi din fag lustruit, camioane, remorci, biciclete, tancuri, măgari, catâri, bivoliţe, pălmaşi, haidamaci, muieri sau flăcăi de toate leaturile,cocoşaţi, rând pe rând, sub saci, baloturi tăgârţe, ghiumuri, butoiaşe, damigene, bote, putineie, sufertaşe… Într-o înşiruire pestriţă şi prăfuită, care nu mai părea să aibă vreun început sau sfârşit. Se căra astfel tot: grâu, orz, porumb, secară, bob, mazăre, mei, fasole şi orişice bucătură de pâine, cute, felii, gogoşi, pâinicele cât pumnul, turte, turtoaie, codri, coltuce, colaci, bolindeţi, turtiţe, clătite, uscăţele, covrigi, dovleci, dovlecei, gulii, napi, cartofi şi-apoi orice lighioane comestibile s-ar fi pripăşit vreodată pe lângă casa omului… Cu alte cuvinte, cam tot ce-ar fi putut să fie vârât în gură şi mestecat. „Tot, tot, tot, chiar tot, domnule, că n-a scăpat nici fărâmitura din gura furnicii, dar nici boaba din ghearele şobolanului.” Şi cum dogoarea neobişnuită a toamnei sporea de la o zi la alta, încetul cu încetul, în vagoanele bine ferecate, orzul se făcuse malţ, secara, secărică, iar mirosul de alcool distilat flutura eteric şi ispititor peste faţa înlăcrimată a lunii, ca la cazanul de ţuică-al lui Lache, când îşi fierbeau oamenii tescovina şi perjele, chirăind apoi toată noaptea cu ţoiul în pumn.
Iar pe secretarul nostru de la pî mî rî. – „Caterof, bre, că altul, de unde!?”– îl puseseră, împreună cu alţi borşivici de-ai lui, de la Năvodari şi Medgidia, ca să primească, să vânture, să controleze şi să refuze, tot ce nu se încadra pe lista frumos tipărită şi desluşit lipită pe spatele uşilor de la fiecare vagon.
De exemplu, nu se primea: făină brună sau cu cocoloaşe, boabe viermănoase, ceapă degerată, fructe pătate, oase, zgârciuri, jumări, peşti cu urechi galbene, făşii, murături, prune uscate, teci de salcâmi boiereşti, ciuperci pădureţe, grauri la tingire, ouă de bibilici sau de broaşte ţestoase, uscături, carne crudă, oase, afumături şi sărături de tot felul…
De aceea, în ziua în care domnul învăţător Ezarhu m-a adunat de pe marginea şanţului, ca să nu meargă singur pe-acolo, am văzut, printre piersicii pitici din cotul şoselei, ditamai şerpălăul sângeriu ca rugina, vălurind pe roţi întunecate între ceţurile bălţilor şi apele morţilor. Că nici nu mai văzusem vreodată un tren atât de lung. În timp ce secretarul Caterof, gogonat şi înfuriat, ca întotdeauna, cotrobăia cu braţele suflecate prin sacii din cotiga unui amărăştean adânc cocoşat în aşteptarea aprobărilor. Era o linişte de cimitir părăsit, iar în spatele lor se deschidea hruba umbrită a unui vagon, ca fălcile ştirbe ale unei grote căscate prin dealurile calcaroase, de dincolo de lacuri: „Miroase-a acru, măi băiatule, tocmai bălmăjea Caterof, aşa că n-o să primeşti niciun bon deocamdată şi-o să mai aduci, mata, un transport, două, şapte, nouă, cu câte ceva mai acătării, care va să zică. Că asta nu-i pomana calicilor! Hai, zît!” După care, s-a apropiat un lipovean cu un dovleac roş-auriu cam cât o roată de car: „Putina cu icre de ştiuci o ţii la gheaţă, în beci, iar fraţilor tăi, de la Leningrad le trimiţi dovleci, ca să roadă seminţe pă marginea şanţului!? Ia, paşli, paşli, ciortâi!”
Numai că nu toţi fraţii săi erau la Leningrad, din moment ce vreo trei-patru, în nişte veştede vestoane militare cu care doar ce se întorseseră de la Berlin, se plimbau împletit în jurul vagoanelor cu mitralierele pe burtă, învăluiţi în umbrele zumzăitoare ale ţânţarilor,dar urmăriţi cu ochi subţiri, de toţi cei care îşi aşteptau rândul, ca să-şi depună obolul şi să se-întoarcă acasă, damblagiţi de foame
„Gata, m-am convins! a zis domnul Ezarhu cu un gest de lehamite. Treabă rusească! Iar, dacă-o ţin tot aşa, n-or să mai termine nici la primăvară!”
Dar, de terminat, au terminat mult mai repede,pentru că-au venit, în îndrumare şi control, şefii de la ARLUS Constanţa, cu gărzile patriotice din port, şi-au măturat iar toate satele, îndopând vagoanele-alea până la scândura din grindă. „N-a mai rămas loc nici pentru-o boabă de mei!”, a spus Caterof mulţumit, după ce s-a întors pe la belengherii săi, de la Gargalîc.
Pe la mijlocul lui septembrie însă, vântul s-a schimbat iarăşi, din sud şi-au venit nişte călduri înăbuşite şi umede, cum nici în toiul verii nu fuseseră, în acel an.
Noi şedeam toată ziua pe plajă, privind la tancurile ruseşti care făceau manevre pe Capul Midia, dar în sat, nu se mai putea trăi din cauza duhorilor de alimente stricate şi intrate în putrefacţie.
Mai întâi, înnebuniseră câinii, care rupseseră lanţurile şi alergaseră cu limbile scoase înspre trenul acela coşcovit şi lăsat de burtă, pe roţi. Prin amestecul de izuri şi damfuri greu amestecate, ei adulmecaseră, mai întâi, chemarea şoriciului şi-a costiţelor înmuiate de neobişnuitul zăduf al toamnei. Apoi, toată noaptea, răsunaseră, de pretutindeni deodată, chelălăitul şi bătăliile lor. Nu mai dormea nimeni de la Năvodari, la Istria, pentru că războiul întărâtat şi haraimanul turbat al câinilor nevăzuţi dintre bălţi nu înceta nicio clipă măcar; nici ziua, nici noaptea, dar, mai ales, de la asfinţitul luminii şi până la prima dungă albastră a soarelui nou. Până când, Simion n-a mai răbdat şi i-a spus domnului Ezarhu, că se va duce curând, la tren, ca să vadă chiar el, cu ochii săi ce ticăloşie se mai întâmplă pe-acolo. După care-a pus şeaua pe Fulger şi, la îndemnul bătrânului, m-a urcat şi pe mine în faţa lui, pe o cuvertură împăturită: „Ia şi copilu-ăsta cu tine, a spus învăţătorul, ca să vadă şi el, acum, când are privirile limpezi, pe ce lume trăieşte, pentru că, mai târziu, mulţi se vor grăbi să uite şi de-astea, şi de multe altele asemenea, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat vreodată, aievea.”
Apoi, armăsarul acela de basm al fraţilor Cocoşman a ieşit din sat, ca o nălucă, dar s-a oprit înfiorat şi îngrozit pe movila lui Babuş, sub semnul din trei pari de salcâmi,împreunaţi la vârfuri. De la distanţa aceea, haitele învrăjbite de câini se vedeau ca o învolburare de ape murdare, învălmăşindu-se în bulboane cutremurate, pretutindeni deodată.
Tocmai pierea amurgul şi un soare de jar, cât roata de la batoză se pogorâse mai mult de jumătate sub dealul de var de la Şamanu. Veneau umbre cernite pe deasupra bălţilor şi miasmele de alimente putrede se răsuceau uleios în vântul de seară. De aceea, nouri de pescăruşi flămânzi şi gălăgioşi se învolburau pe deasupra vagoanelor putrede, încercând să smulgă câte ceva printre scândurile coşcovite şi umede Dar, prin tremurul lor de voaluri afumate, se zăreau totuşi nălucile sentinelelor ruseşti, cocoţate pe vagonul din mijloc, cu automatele-n palme şi cu feţele îmbrobodite-n fulare tutunii. Căci chelălăiala, hărhăiala şi urletele flămânde-ale câinilor se ridicau dintre bălţi, ca orăcăiala de uragan a unor broaşte cu foale de taur.. Se cutremura coaja de calcar a podişului şi se spulbera varul de pe pereţi şi frunza din pomi, ca la o bătălie de tancuri. Dar tocmai când eram gata să leşin din cauza împuţiciunii şi-a tămbălăului, Simion mi-a acoperit nasul şi urechile cu un fular din bumbac, pe care-l avea deja pregătit prin taşca de piele, de la oblânc. Calul însă tremura ca de friguri şi, frământând nervos din copite, tot nu îndrăznea să coboare de pe movila aceea, ca să se apropie de tren. De aceea, Simion a coborât pe covorul de troscot, a legat bine armăsarul de un stâlp de pe-acolo şi m-a coborât apoi şi pe mine, în iarbă. Nu i se vedeau decât ochii, căci îşi coborâse căciula pe sprâncene, iar nasul şi urechile îi erau ascunse într-un fular de bumbac, asemenea aceluia cu care mă îmbrobodise pe mine. Apoi, a scos de undeva, dintre pături, o puşcă de vânătoare cu două ţevi. A strâns-o bine sub braţul stâng şi şi-a atârnat taşca de cartuşe pe umăr. „O luăm niţeluş la pas, a zis el, pentru că vreau şi eu să văd ce se întâmplă acolo.” Pământul mustea de apăraie şi de lături închegate, dar noi călcam doar pe pâlcurile de papură şi de ciucuşoară brodată, ca doi vânători foarte atenţi, până când ne-a tăiat drumul un boaz de doar zece metri lăţime,dar care, pe dedesubt, putea fi şi puţin,dar şi foarte adânc. De acolo, se vedea destul de bine taluzul negru al căii ferate şi cele douăzeci de vagoane înghesuite cu toate buclucurile alimentare ce se furluaseră, înconfiscaseră şi căraseră de prin mai toate satele dobrogene, de jur-împrejur. „A fost mult prea cald în ultima vreme şi toate bucatele alea,înghesuite-acolo s-au făcut borş de dude, toate deodată sau una, de la alta, pe rând” a şoptit Simion prin fularul care-i acoperea jumătate faţa. Pentru că, pe măsură ce ne apropiasem de calea ferată, aerul se făcuse tot mai dens, mai călâu şi mai lipicios, fluturând între baltă şi mare ca o cârpă izinită şi încleiată. Iar roiurile de muşte de toate neamurile şi mărimile se înteţeau şi ele, ca un vălătucit şi zuzuit vifor de nisipuri întunecate. Şi, din vreme-n vreme, se învârtejea, zurzuind tot mai asurzitor viforul colorat al muştelor galbene-verzi, care mi se păruseră mai mari şi mai grase decât orişice muscă văzută de mine vreodată.
La vreo trei sute de paşi de cel mai apropiat vagon, după ce-a priceput că sentinelele ruseşti ne văzuseră deja şi se foiau ameninţător în umbrele înserării, Simion s-a întins pe coate, pe un tăpşan mai uscat şi m-a sfătuit să fac la fel, mai ales că acolo, jos, aerul era ceva mai blând şi avea arome delicate de muşeţel şi de ciucuşoară. Vagonul cel mai apropiat de noi se umflase ca o vacă bolnavă şi părea gata să se destrame din toate încheieturile, dacă n-ar fi exalat, la fiecare-adiere de vânt, râncede damfuri de malţ dospit şi de spirt medicinal, deoarece vagoanele alea scoteau uneori mai mult abur şi pufnet, decât locomotiva care le-adusese acolo „Cred că orzul, cartofii şi pâinea cu care l-au înfundat borfaşi-ăştia au fermentat împreună şi s-au făcut turţ, iar un chibrit şi-un scăpărici le-ar face să explodeze mai ceva ca pe o bombă de-o mie de kile!” Cel mai rău însă părea să se fi înfierbântat vagoanele cu grâu, în jurul cărora pluteau aburi fierbinţi şi nouri fumurii de negară putregăită.
Piaza rea plutea în aer, iar câinii şi muştele o adulmecaseră deja, pentru că dispăruseră încetul cu încetul din peisaj.
Dar, după ce ne-am obişnuit cu lumina de feştilă-afumată a apusului şi ne-am încordat bine privirile, am observat că, din toate vagoanele mai apropiate, se scurgeau, pe taluz şi prin ierburi, galbene stalactite purulente, vâscoase şi miasmatice. Căci pretutindeni, pe unde aflaseră vreo crăpătură-n îngrăditura de scânduri, se şi strecuraseră spiralat un fel de ţurţuri mai cleioşi şi mai palizi decât ceara lumânărilor de înmormântare „Hai, a zis Simion, ridicându-mă iarăşi pe cal, că, uite, pricolicii-ăia de câini au mirosit primii primejdia şi-au tulit-o, înaintea noastră!”
Abia la întoarcere însă, pe aleea de sub nucul domnului învăţător, pământul s-a smuls sughiţând de sub tălpile noastre şi-am rămas în picioare numai pentru că-am îmbrăţişat la timp nişte araci din frasin alb, puşi pe-acolo pentru vrejurile nevolnice ale tiugilor. Pe urmă, am zărit amândoi balaurul de cenuşă şi cu coadă de flăcări, care s-a ridicat în vălătuci de vâlvoare şi de smoală topită spre cerul de la miază-zi, hohotind înfundat. „Păi, nu ţi-am spus eu că grâul încins e bombă cu ceas!?” „Ia, fugi tu mai bine,cât de repede poţi, că, uite, ţi se spânzură calul!”, am strigat eu atunci, fiindcă Fulger, ridicat pe copitele din spate, tocmai încerca să-şi smulgă frâul cu care fusese legat în grabă, de bulumacul porţii. Imediat însă a mai explodat un vagon cu hăulituri îndelung vuite pe deasupra lacurilor şi calul, sfâşiind căpăstrul de funie, a fugit orb, la deal. Între timp însă, uliţele se umpluseră de lume şi câţiva flăcăi l-au oprit de îndată, ca să-l lege mai trainic, la gard.
Apoi, domnul învăţător s-a urcat gâfâind pe pridvorul său din granit vânăt şi-a adulmecat încreţit pînă-n la ceafă împuţiciunea aceea îmbufnată care se desfăcea fluturând peste salcâmii din marginea satului. Dar tocmai ce se aprinseseră stufărişurile din marginea bălţilor şi zările de la sud tălăzuiau deja într-o mare de flăcări pestilenţiale. „Aoleu, pâinea şi bucatele de la gura copilaşilor noştri!, strigau muierile,ieşite pe şanţuri. I-ai văzut, fa, p-ăi bolşivici ai lu’ Păcălici!? Îndopa-i-ar Mamona cu tot jărăgaiu’ dă sub tălpile iadului, să-i îndoape, dă vii!”
Apoi, toată noaptea, cam din ceas în ceas, a tot explodat câte-un vagon, iar papura, ţipirigul şi-oţetarii, şi duzii rânzari, de pe marginea drumului s-au aprins ca fitilul şi-au ars toţi împreună, de-a-împicioarelea până dincolo de Năvodari, unde-au săpat pompierii largi şanţuri de lut, ca să oprească pojarul topit şi vâlvătaia.
Dar, abia peste trei zile, au sosit mecanizat trupele de securitate şi miliţie de la Medgidia, care-au înconjurat satul, pitite-n tranşee şi adăposturi cât omul: înspre nord, mai ales, căci nimeni n-avea voie să părăsească satul, ca să povestească oareşice, pe undeva, în legătură cu trenul acela, despre care nu s-a mai vorbit deschis, niciodată: „Opaaa, ruşinea porcului!”, zicea dom’ Ezarhu, când, regulat, primea ordine clare, ca să uite tot ce-a ştiut vreodată despre căi ferate şi trenuri Întrucât acolo, în mlaştinile prăjite, de la canton, au adus tractoare Stalineţ şi Kirov, care-au râmat totul şi-au amestecat resturile vagoanelor cu apa şi cu pământul, până când, în primăvara şi vara următoare, grâul şi porumbul, ale căror seminţe fuseseră generos răspândite pretutindeni, au năpădit totul, mai verzi şi mai viguroase, ca niciodată, căci hrană aveau din belşug. După care, în iunie, când lanuri aurii şi insule purpurii de maci, se unduiau legănat sub brizele Pontului, trecătorii-şi dădeau coate, zicând: „N-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate, de-aici,!”
Atâta doar că, în fiece an, când ceţurile dinspre Taşaul se închegau în balauri de fum, peste mlaştini, se găsea mereu cineva care să vestească a pagubă: „Văleu, iar au tras trenu-ăla al foamei în gară, la Şamanu, că l-am văzut eu, chiar d-aicea, dăn curte, când m-am cocoţat dă foame, pă cucumea!” Şi din nou începeau oamenii. din şapte’j şapte de sate să fugă prin bălţi, cu sacii de grăunţe-n spinare. Ca să nu vă mai spun că, ori de câte ori, se arătau printre bălţi lungi convoaie de pulberi, leneş arcuite-n vântul de sud, nouă ni se părea că soseşte un tren. Iar alteori, când, dinspre miază-zi, răzbătea vreun tunet răzleţ de furtună, mereu se găsea cineva care să ducă un deget la ureche: „Ia, parcă iar a explodat un vagon d-ăla cu grâu!”
Chiar dacă, ceva mai târziu, într-o noapte de toamnă, la fel de fierbinte, câinii urlând ca-n călduri şi-au rupt din nou legăturile şi-au alergat cu limbile scoase înspre cantonul inundat de la Şamanu, de unde o briză leşinată, de miază-zi risipea din nou, prin aerul adormit, izuri abia desluşite de oase-afumate şi de pâine dospită.. Pe urmă-am văzut şi nourii murmuitori ai muştelor, care se risipeau ca funinginea vânturată peste faţa neobişnuit de palidă-a lunii: „Ia să-nchidem noi ochii şi să ne-acoperim bine urechile, ca să n-avem ce uita vinovat, mai târziu!”, a zis domnul Ezarhu, închizând uşa de la tindă.
Fragment din romanul „Cinema Orient”, în curs de apariţie la editura „Junimea”, colecţia „Epica”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
