La Royal Academy of Arts din Londra a fost deschisă, între 24 octombrie 2015 şi 31 ianuarie 2016 expoziţia Jean-Étienne Liotard. Pentru cercetători, ca şi pentru amatorii de artă, acesta a fost un eveniment foarte important ce merita o deplasare în capitala Marii Britanii, aşa cum am făcut noi în ultimele zile ale lunii ianuarie. În această retrospectivă organizată unuia dintre cei mai prolifici şi preţuiţi portretişti ai aristocraţiei şi capetelor încoronate din Secolul Luminilor au fost adunate peste 70 de lucrări în ulei, creion, cărbune, acuarelă şi, mai ales, pastel – tehnica preferată a artistului. Operele de pe simeză proveneau din mai multe muzee şi colecţii particulare europene. Deşi artistul a avut strânse legături cu Anglia, unde a locuit în mai multe rânduri, aceasta este prima expoziţie ce-i este organizată în Regatul Unit, rod al colaborării dintre National Galleries of Scotland şi Royal Academy.
În secolul al XVIII-lea, Orientul Apropiat începuse a fi tot mai iubit şi râvnit de elita occidentală. Mătăsurile, şalurile, blănurile, marochinăria, tutunul şi cafeaua, rahatul, şerbetul şi dulceaţa au pătruns la curţile europene şi, în pofida scumpetei lor, făceau deliciul celor foarte bogaţi. (Nu trebuie uitat că un burghez de geniu, sobru în gusturi şi stil de viaţă datorită credinţei sale protestante, aşa cum era Johann Sebastian Bach, a închinat cafelei o cantată de mare savoare prin ironiile din text şi prin voioşia ariilor.) Era de bonton ca o regină, o contesă sau ducesă să aibă în slujbă un abisinian, buzat, cu păr creţ şi piele neagră, înveşmântat în straie strălucitoare şi cu turban în care avea înfiptă o pană de struţ. În compoziţiile mai libere ale plasticienilor – nu în acelea de aparat – alături de frumoasa şi eleganta aristocrată era adesea impostat şi un asemenea mic slujitor ce-i purta trena, îi ducea în lesă căţeluşul ori maimuţica, aducea tava cu cafea ori cofeturi sau vreo tipsie plină cu fructe exotice ce se potriveau cu aspectul său la fel de exotic.
Pe lângă misiunile diplomatice trimise la curtea „Marelui Turc”, cum era denumit sultanul, începuseră a fi întreprinse şi voiajuri de plăcere la Constantinopol şi în ţinuturi mai apropiate sau mai îndepărtate din Imperiul Otoman. Liotard s-a alăturat unei asemenea excursii şi a rămas în zonele însorite de pe malurile Bosforului mai bine de 4 ani.
Liotard a fost elveţian şi s-a născut, în 1702, într-o familie de hughenoţi francezi ce se refugiaseră la Geneva după revocarea Edictului de la Nantes, în 1685. Miniatura fiind genul preferat al aristocraţiei de la începutul secolului al XVIII-lea, tânărul a deprins tehnica mai întâi în oraşul natal, apoi la Paris, unde s-a mutat în 1723. Sârguincios şi talentat, şi-a găsit repede o clientelă generoasă care i-a încurajat eforturile. Era, însă, stăpânit de curiozitate şi de dor de ducă, aşa că a dus o existenţă peripatetică, mutându-se dintr-o ţară într-alta şi de la o curte domnitoare la alta, devenind o celebritate a epocii. În 1735 a făcut o călătorie în Italia şi a stat o vreme la Roma, unde a intrat în anturajul familiei Sturat, pretendentă la tronul britanic, ce se afla în exil. Acolo a executat mai multe portrete, inclusiv al prinţului Charles – Bonnie Prince Charlie (Drăguţul prinţ Charlie), cum îl alintau partizanii săi în timpul aventuroasei debarcări în Scoţia, din 1745, când a ridicat poporul şi a avut loc Răscoala Iacobită, încheiată în chip dramatic, cu înfrângerea de la Culloden şi fuga, cam ruşinoasă, a Tânărului Pretendent, deghizat în femeie.
În timpul şederii la Roma a întâlnit doi aristocraţi britanici în drum spre Levant: John Montagu, al 4-lea Conte Sandwich, şi William Ponsonby, viconte Duncannon şi viitor lord Bessborough, care imediat l-au adoptat şi l-au însărcinat să imortalizeze scene din timpul voiajului, costume naţionale şi locuri pitoreşti. Acesta a fost momentul ce a electrizat creaţia şi viaţa lui Liotard: s-a îndrăgostit de Orient, a adoptat vestimentaţia specifică zonei, şi-a lăsat o barbă foarte lungă, a purtat calpac – chiar dacă nu deţinea rangul cuvenit pentru aceasta – şi s-a intitulat „pictor turc”, fapt ce i-a adus mare succes în saloanele europene fascinate de mirajul Orientului. Nu a mai părăsit Constantinopolul timp de 4 ani şi s-a asimilat perfect mediului. A găsit o piaţă avidă de portrete în lumea bogată a diplomaţilor şi a negustorilor din ţările apusene. Mulţi dintre cei care-i pozau alegeau straiele strălucitoare ale ţinutului şi renunţau la perucile, dantelele şi mătăsurile specifice modelor de acasă. Liotard şi-a făcut o colecţie de veşminte orientale pe care adesea a folosit-o pentru a completa ţinuta modelelor.
Atras de spectacolul străzii, a surprins şi anumite scene ce reflectau specificul vieţii zilnice din capitala sultanilor. Doamnă în costum turcesc şi slujitoarea sa la hammam reprezintă o elegantă localnică, cu degetele vopsite cu hena, purtând nalâni (papuci din lemn, folosiţi pentru a proteja de praf şi noroi încălţămintea fină, din marochin) şi ţinând în mână un lung ciubuc în vreme ce se adresează unei fete naive, cu privirea uşor speriată şi respectuoasă ridicată spre stăpână. Din aceeaşi perioadă datează Piticul Ibrahim, Tânără femeie din Constantinopol, Slujnică servind ceaiul, Femeie citind pe divan, Doi muzicanţi turci, Portretul Marelui Vizir, precum şi chipul patronului său, vicontele Duncannon, al doamnei James Fremeaux (născută Margaret Cooke), al lui James Nethorpe, al lui Richard Pococke, toţi îmbrăcaţi în costume turceşti. Pentru o compoziţie în ulei au pozat, într-o atmosferă tihnită, intimă, domnul Levett şi domnişoara Hélèn Glavani, aşezaţi pe sofa, ea cântând la o lăută, el cu turban şi ciubucul la îndemână, numărând între degete boabele de chihlimbar ale mătăniilor. Şi-a schiţat chiar camera simplă, dominată de un mare divan plin cu perini moi (The Divan House of Liotard in Constantinople). Peste câţiva ani a luat chiar portretul soţiei, Maria Fargues, îmbrăcată ca o cadână şi aşezată pe colţul unui divan, cu o privire destul de apatică. Într-o miniatură pe fildeş a imortalizat o frumoasă doamnă grecoaică, Laura Tarsi, îmbrăcată fastuos cu o rochie de catifea albastru deschis peste un ciupag de borangic, cu decolteu adânc, talia suplă strânsă într-o centură lată cu două paftale mari, rotunde; pe deasupra a luat un pipiri verde închis, cu mâneci evazate şi broderii de fir metallic iar capul şi l-a înfăşurat într-un turban din şal scump.
S-au păstrat mai multe autoportrete în care artistul apărea cu barbă stufoasă, răsfirată pe piept, peste caftanul roşu din care se iţea un gât foarte firav ce părea supus la mari cazne pentru a susţine uriaşa căciulă de blană. În colţul din stânga sus al unuia dintre ele s-a semnat şi a datat lucrarea: J. E. Liotard de Geneve surnommé le Peintre Turc peint pare lui même a Vienne 1744.
După ce a plecat de la Stambul a făcut un popas la Iaşi, ca oaspete al domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, unde a executat mai multe portrete notabile pe parcursul celor aproape zece luni cât a poposit acolo, între 1742 şi 1743. În expoziţie au figurat portretul Ecaterinei Mavrocordat, soţia domnitorului, gătită în haine bogate, cu un mic gugiuman pe creştet, aşezată pe un jilţ tapiţat cu pluş grena şi acela al unui curtean bărbos, cu giubea îmblănită cu hermină dar având pe cap o beretă de catifea ca în vremea lui Holbein, foarte neobişnuită pentru ţinuturile noastre. E posibil să fi fost o fantezie a artistului, ori o lucrare executată din memorie, după mulţi ani de la şederea în Moldova, căci altfel nu se explică acest acoperământ de cap, la fel ca şi peruca albă, amplă, ce nu era în uz la boierii veacului fanariot. Ambele planşe au fost lucrate în cretă neagră şi roşie, cu o fineţe deosebită a tonurilor şi a uimitoare bogăţie a detaliilor. Tot de atunci este şi un portret din profil al unei tinere românce, o femeie simplă dar îngrijit îmbrăcată, cu o cămaşă cu altiţă, toracele strâns într-un ilic şi părul împletit într-o coadă ce a fost rulată la ceafă. Pentru vizitatorul român aceste lucrări erau de mare însemnătate şi-l făceau să tresalte de emoţie la vederea lor. Este interesant de remarcat că celebrul portretist elveţian a fost chiar contemporan al întregului veac fanariot, văzând lumina zilei în 1702 şi închizând ochii în anul izbucnirii Revoluţiei Franceze, 1789.
De perioada moldovenească a artistului s-a ocupat istoricul de artă Remus Niculescu, fost director al Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”, elaborând un studiu de mare întindere JeanÉtienne Liotardà Jassy, 1742-1743, publicat în „Genava”, periodicul academic al Muzeului de Artă şi Istorie din Geneva (Tome XXX/1982, p. 127-166).
Revenit în Europa, a petrecut un timp la Viena şi a fost prezentat viitoarei împărătese Maria Tereza, pe care a portretizat-o, la fel şi pe fiica ei, arhiducesa Maria Antoinetta, viitoarea nefericită regină a Franţei, ce şi-a sfârşit atât de dramatic existenţa prin pierderea capului pe eşafod. Foarte recent, în 2014, a fost descoperită o pictură în ulei pe lemn, în trompe lʼoeil, ce prezintă capacul glisant al unei cutii de sub care apare chipul împărătesei austriece – o glumă în care artistul îşi demonstra formidabila măiestrie de a sugera iluzii optice şi volumetrie acolo unde totul era bidimensional.
Au urmat alţi ani de peregrinări, la Paris între 1746-1753, la Londra între 1753-1755 şi apoi, din nou între 1772-1774 – în timpul ultimei şederi expunând de două ori la Royal Academy (1773 şi 1774), apoi iar la Viena, în 1762. În 1756 s-a însurat şi anul următor s-a stabilit cu familia la Geneva. Deşi percepea preţuri ridicate, arta sa era foarte apreciată şi peste tot a primit comenzi. Era preţuit şi pentru conversaţia sclipitoare şi relatările despre Orient, făcute în diferite limbi, pentru că era un poliglot de forţă. Regele Ludovic al XV-lea şi Delfinul, viitorul rege Ludovic al XVI-lea, mareşalul Maurice de Saxe, prinţesa Augusta de Walles şi fiul ei, George, chipurile infantile ale prinţesei Louisa Anne şi al lui Henry Frederick, duce de Cumberland, ce-şi construise un castel din cărţi de joc, i-au fost modelele cu sânge albastru. Când s-a aflat în capitala Angliei a surprins şi trăsăturile marelui actor David Garrick, interpretul desăvârşit al rolurilor lui Shakespeare. Dar, stabilit în mediul burghez şi protestant al oraşului natal, nu şi-a pierdut muşteriii cu dare de mână, chiar dacă aceştia nu erau la fel de eleganţi iar straiele lor sobre nu-i mai solicitau dexteritatea în tratarea mătăsurilor, voalurilor, dantelelor sau bijuteriilor strălucitoare la fel ca acelea ale aristocraţilor din monarhiile vizitate. Nu a rămas insensibil nici la subiectele de gen, care nu includeau figuri ilustre: Frumoasa ciocolatieră reprezintă o tânără drăgălaşă şi cochetă ce poartă, cu grijă, o tavă pe care se află o ceaşcă plină cu ciocolată caldă şi un pahar cu apă – delicatese ce se impuseseră între desfătările culinare ale aristocraţilor Iluminismului. În Tartina cu unt a figurat un băieţandru care, concentrat şi zâmbitor la ideea că se va regala curând, taie o feliuţă de unt dintr-un calup pe care urma să o întindă pe o felie respectabilă de pâine. Prin această compoziţie Liotard se arăta a şti să părăsească portretul de societate, lucrativ, spre a se conecta la traiectul unui confrate dedicat unor asemenea scene, lipsite de strălucirea nobleţei de sânge dar nobile în intimismul lor cristalin, curat, al micii lumi burgheze, Jean Baptiste Siméon Chardin.
În ultima parte a vieţii, de prin 1779, nu s-a mai simţit atras de portretistică – decât poate pentru a se reprezenta pe sine însuşi – şi s-a dedicat gravurii, naturilor statice şi scrierilor. O vedere din casa artistului de la Geneva, lucrată în pastel şi guaşă pe la 1768, îmbină un peisaj larg, cu o depresiune închisă la orizont de un lanţ de munţi semeţi, cu piscurile înzăpezite, şi parapetul terasei ce opreşte natura să invadeze spaţiul personal al artistului ce s-a reprezentat în stânga jos, din profil, cu un condei în mână şi purtând o tichie roşie, ce-i dă aspectul unui maestru al Renaşterii. Întreaga compoziţie este ciudată, revoluţionară, anunţând pe impresionişti dar, în acelaşi timp, revendicându-se de la înaintaşi prin felul cum s-a impostat şi prin alura ce aminteşte de chipuri trasate pe un perete, în frescă, de Pisanello, Pinturicchio, Cosimo Tura sau Filippino Lippi. Dialogul cu maeştrii din vechime nu l-a părăsit niciodată, chiar dacă nu a fost manifest. Suita de autoportrete pe care şi-a făcut-o întreaga viaţă evocă preocuparea lui Rembrandt pentru analiza psihologică şi consemnarea alterării trăsăturilor odată cu avansarea în vârstă – de la chipul aproape adolescentin, cu ochi mari, curioşi, şi păr creţ, strâns în coadă, la spate, pe care şi l-a gravat în 1733, până la cele de bătrâneţe, fie cu barbă colilie, fie ras şi cu fes pe cap, aruncând către spaţiul virtual, înspre privitor, un zâmbet larg – ce nu este prea departe de un rânjet ironic à la Voltaire – ce-i dezvăluie lipsurile din dentiţie şi-i schimonoseşte obrazul zbârcit. În cel din urmă face un gest ciudat, misterios, de comunicare peste timp, cu braţul ridicat în unghi drept şi arătătorul îndreptat spre exterior, în zona invizibilă a pânzei unde se află o draperie verde, de parcă ar fi un scamator ghiduş ce-şi anunţă spectatorii că urmează un număr de senzaţie.
Recunoscut şi preţuit portretist al înaltei societăţi din vechiului regim, Liotard a închis ochii la timp, în 1789, spre a nu vedea ororile Revoluţiei şi căderea unora dintre capetele pe care le desenase în pastel. Dar, faţă de alţi colegi dedicaţi pastelului, aşa cum a fost Maurice Quentin de La Tour sau Rosalba Carriera, ce au rămas cantonaţi în tematica salonului aristocratic apusean, Liotard a avut şansa de a cunoaşte Orientul, de a savura leneveala pe divan şi de a descoperi moda constantinopolitană sau pe aceea fanariotă din Principatul Modovei, pe care le-a ilustrat, cu har şi dăruire. Astfel, el aducea concreteţe fanteziilor unor iluştri înaintaşi ori contemporani, dramaturgi, poeţi sau compozitori ce, fără a fi luat contact cu lumea orientală, şi-au imaginat-o şi au pus-o în slovă ori în notă muzicală, precum Molière cu domnul Jourdain, „burghezul gentilom” ahtiat într-atâta de titluri şi mărire încât era dispus să suporte o bastonadă pentru a putea primi un titlu de nobleţe de la sultan, sau Voltaire cu dramele sale „Tamerlan” şi „Zadig”, ori Mozart cu opera „Răpirea din serai” şi marşul „Alla Turca” din Sonata Nr. 11 pentru pian, compusă în 1783.
Ampla retrospectivă Jean-Étienne Liotard a readus în atenţia publicului chipul şi opera unui artist din Secolul Luminilor, pe nedrept uitat, ce prin descoperirea ţinuturilor răsăritene a fost înaintemergătorul generaţiei romanticilor ce aveau să ducă pe culmi nebănuite pasiunea pentru acele locuri însorite şi colorate, întreprinzând acolo călătorii iniţiatice şi dezvoltând un gen foarte gustat de public, orientalismul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
