Figuri albe, figuri negre
Am avut si perioada mea de "nebunie", cu figuri luminoase de femei indragostite, "prietene de durata, de catarama", care mi-au vrut numai binele, ele m-au ajutat in momente de cumpana, cand mi-a fost cel mai greu, distinse, dezinteresate. Imi place sa le mentionez numele, de la Roxana Procopiescu (azi, traducatoare, cunoscuta din prima tinerete, poeta, la cenaclul studentesc de la Casa de cultura din Strada Mantuleasa) la Anda Giuclea (colega la ziarul Cotidianul; de la care, de cate ori am ocazia, imprumut masina, un Matiz; ea m-a ajutat si cu bani, de cate ori "am ajuns in nevoi", si cu mancare, dupa ce am ramas "singur cuc"; fiindca am impresia ca pe toate le stiu pe lume, numai sa fac mancare nu). De-a dreptul extraordinara prin devotament si bunatate a fost Iulia Rebegea, conoraseana din Adjud (azi, bancher la Bucuresti; poeta si ea, semna Ema Vinski, a abandonat poezia - si bine a facut), care in 1989, dupa ce m-am trezit cu domiciliu obligatoriu la Focsani, urmarit 24 de ore din 24 de Securitate (dupa ce am semnat Apelul impotriva realegerii lui N. Ceausescu in fruntea PCR, la Congresul al XIV-lea), mi-a ascuns jurnalele. Iulia Rebegea si-a riscat libertatea, a dus din Focsani la casa ei parinteasca din Adjud jurnalele mele (vreo zece registre mari, scrise marunt, care puteau deveni probe la tribunal impotriva mea daca incapeau pe mana Securitatii; ele tot asteapta sa fie publicate; cu siguranta, insa, nu vor aparea niciodata). Impreuna cu tatal ei, Iulia a sapat o groapa adanca in spatele casei, in gradina, a infasurat registrele mele jurnal in mai multe folii de plastic, le-a acoperit cu pamant si deasupra a pus balegar. Securitatea a simtit complicitatea mea cu ea, a fost si anchetata... Norocul nostru a fost atunci ca a venit Revolutia (sau lovitura de stat), in decembrie 1989. Pe toate trei (sa raman numai la exemplul lor) le-am dezamagit, in timp, le-am dovedit ca am "inima de poet": ratand, constient, in particular, cate o poveste de iubire atipica.
Dar am avut parte si de figuri de femei indragostite care mi-au intunecat viata, lor n-o sa le dau numele. In Trenul Regal, zilele trecute, Ioan Grosan imi reprosa cavalereste, netam-nesam (habar nu am din ce motiv): "Tu te plangi, care te culci cu Elena"... Elena din Troia? Eu, "gagicar"? Am suras cu bunavointa. Mi-ar placea sa fiu un cuceritor de femei, dar nu sunt. N-am fost niciodata, din contra, desi asta e prima impresie, "vazandu-mi-se statura". E teribil sa fii acuzat ca preacurvesti si tu sa stai in singuratate, sa nu ai pe nimeni... Toti anii din urma am fost consternat sa aflu ca "ma culc in secret cu Elena". Iar eu habar nu aveam de Elena.
Au fost in viata mea si femei care mi s-au ascuns in carti, in romane. Una dintre ele (recunoscuta in Femeia ascunsa, roman aparut in 1997, prin concurs, la ASB & Cartea Romaneasca) s-a suparat teribil deoarece in roman am scris ca are un miros ciudat, "exacerbat" - pur si simplu am plusat, mergand pe mana unui subiect magic. Am insistat pe mirosul ciudat exacerbat (neadevarat in realitate, se intelege), al unei femei frumoase care devenea semnificativ "ca subiect estetic". Degeaba i-am explicat ca e pur si simplu literatura, ca eu nu respect realitatea decat atat cat ma serveste... Ea s-a simtit jignita "ca femeie". Comedia a fost cu acest roman alta, insa: criticul Dan-Silviu Boerescu (ehe, vremuri, cand critica era arma lui de seductie) a scris ca a recunoscut in amanunt cine e "femeia ascunsa" din romanul meu! Ca ea e Rodica... Draghincescu (scriitoarea, eseista timisoreanca, emigrata azi)! M-a facut sa rad, l-am contrazis, nici pomeneala de Rodica Draghincescu. Degeaba m-am zbatut sa-i demonstrez ca se insala, el a tinut-o pe a lui. Norocul meu a fost ca s-a lecuit de critica Dan-Silviu Boerescu... Trebuie sa repet aici: n-am avut decat relatii de simpatie cu draguta si valoroasa scriitoare experimentalista Rodica Draghincescu (pacat ca si-a pierdut urma prin Occident), n-am schimbat nici macar un e-mail de dragoste sau ura.
O "tentativa de viol"
Nu mai pun la socoteala ca in dosarul meu de la Securitate (am avut dosar de urmarire operativa) s-a inventat in 1982 si o acuzatie de... tentativa de viol! Numai sa nu fiu primit in Uniunea Scriitorilor! O aberatie, demontata imediat de scriitorii care ma sustineau (dintotdeauna violul s-a pedepsit exemplar penal). Degeaba, n-am fost primit in USR pana in 1990. Dar asta e o alta discutie.
Altfel, daca tot am vorbit atat de "femeile mele" (va dati seama, n-am epuizat "fenomenul"; dar m-am oprit, "iubirile" au trecut), e cazul sa vorbesc si despre "tutun" si "bautura" (alcool, nu bautura racoritoare) - ca pana la 25 de ani, inclusiv, "mi-am facut de cap", chestie de boema (v-am mai pus in garda). Aviz amatorilor! Nascut pe granita dintre zodiile Varsatorului si Pestilor, bineinteles ca la mine toate viciile sunt in exces. Am fumat "ca un turc" de la 17 ani, dupa terminarea liceului, cate trei pachete fara filtru de "Carpati" sau "Marasesti" pe zi (in liceu, la Adjud, fumam pe furis). Saptamanal ma intoxicam. Sa-mi revin, fumam un pachet de "Snagov"... Miroseam "ca un horn", mi-era rusine ca pe unde locuiam fumul de tigara se impregna in pereti si in perdele, ca-mi miroseau hainele, sau ca mi se inchisese tenul: dar "nu puteam sa ma las". Pana cand mi s-a nascut copilul, in 1975. Fuma si sotia (e adevarat, sarcina a obligat-o sa lase tigara deoparte). Locuiam intr-o camera in apartamentul de la bloc al socrilor (in care locuia si un frate bolnav al sotiei), la Focsani. Iarna n-aveam cum sa mai fumez nici pe balcon. Asa ca m-am hotarat sa abandonez fumatul. Usor de zis... Cu o vointa de fier, din 1 ianuarie 1976 n-am mai fumat, am tinut in gura tigari fara sa le aprind si cozi de periute de dinti, am mancat iaurt si am supt bomboane. Urmarea? Intoxicat cum eram de tutun, m-am trezit cu afte bucale, cu ulceratii "pana la carnea vie" ale mucoasei gurii, care mi-au nenorocit viata, avand dureri atroce zeci de ani la rand! Nu glumesc, rar am avut zile in care sa nu fiu exasperat de durere de afte bucale. Nici un medic nu le-a dat de capat. Abia dupa anul 2000 am descoperit Echinacea, care mi-a reechilibrat imunitatea si mi-a rarit aftele bucale (care nu se transmit, dar care te scot din minti, mai ales cand sunt pe limba si nu poti nici sa vorbesti, daramite sa mananci). Dar nu m-am lasat, nu m-am mai atins de tigara. Chiar daca... fumez si azi in somn, in vise si ma cert, subconstientul stiind ca "m-am lasat, cum de e posibil", intrand intr-o alta anxietate absurda...
Dinspre bautura: preferam "tariile", imi ardeau ulceratia de pe duoden, a gastritei hiperacide (capatata de la "ochiurile" reci din oua de rata mancate, lasate dimineata de gazda la care locuiam la tara, la Ruginesti, langa Adjud, inainte de a pleca "la colectiv"; eu eram profesor suplinitor). Desi am locuit in Vrancea si vinul era bautura traditionala, nelipsita de pe toate mesele, eu am baut coniac sau vodca, gin sau palinca (rar whisky). Betiile boemei mele literare (1967-1975) nu m-au invatat minte. In 1971, dupa o betie cu gin, la o masa cu minerii, la Balan, am orbit! Poate trebuia sa intru in coma atunci. M-am speriat grozav, dar a doua zi seara am uitat si m-am tot "dres", stiti dumneavoastra cum... Paroxistic, stabilit la Focsani dupa casatorie (la doua luni dupa casatorie s-a nascut copilul), in 1975, n-am gasit loc de munca la Focsani decat la Fabrica de coniac si sampanie (spalam vanele uriase si reparam ladite), peste drum de blocul unde locuiam la socri, si la Vinalcool (la reparatii in pivnite), "peste liniile ferate", unde bautura curgea la robinet si plecai acasa pe doua carari, vrand-nevrand. Nu mai spun ca puteai lua acasa sticle de coniac, de sampanie sau de vin de protocol dupa pofta inimii (invatandu-te cu pretentiile portarilor sau "predandu-le" cunoscutilor peste gard). Eram in pragul ratarii totale, nu mai eram bun de nimic, in fiecare zi o luam de la capat cu bautura. Ma sinucideam, practic, si ma mustram, fiul meu neavand nici o vina ca s-a nascut, trebuia sa ma responsabilizez... Pana ce a intervenit Ingerul Pazitor si a pus piciorul in prag: din 1 ianuarie 1976 nu m-am mai atins de bautura decat simbolic: torn alcool pe fundul unui pahar si ciocnesc, sa nu fiu nepoliticos. Fiindca intre colegi sunt barfit, de atunci, ca ba fac parte dintr-o secta, ba beau in secret acasa... Nu mai beau nici macar o bere din 1976, "ca nu simt nevoia". A fost o proba de caracter de-a dreptul de neinteles pentru "oamenii normali". M-a salvat inca o data "masa mea de scris si de citit".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
