Intr-o romaneasca mai veche, pe cale de disparitie, in loc de "a saluta" exista echivalentul mult mai incarcat sufleteste "a da binete". Modul de a intampina un om apropiat, ruda ori prieten, dar si un necunoscut, constituia o forma de ceremonial. Era de neconceput sa-ti incrucisezi drumul cu vreun seaman fara a da un semn de recunoastere si fara a-i face o urare. Cand era vorba de o femeie, minima politete presupunea sa-ti salti usor palaria si sa-i faci loc sa treaca, desi poate ca nu o vazusesi in viata ta. Pana si in situatiile conflictuale, care presupuneau o despartire cel putin temporara, ideal era sa "lasi loc de buna ziua", adica sa nu-i trantesti omului usa in nas.
La tara, datul binetei intra in normele obligatorii de viata, era un fel de datorie mostenita odata cu numele ori bunurile materiale. Mi-amintesc cu emotie cum, invitat de un coleg de studentie al carui tata era preot intr-un sat din Ardeal, strabateam ulitele ca intr-un univers familial si schimbam urari de bine cu oameni necunoscuti dar prietenosi. Ca oaspete al autoritatii supreme a obstei, fara de care - chiar si atunci cand ateismul oficial era in floare - nu misca nimic in comunitate, eram tratat cu un respect special. Iar formula de salut avea un parfum de cronici stravechi. "Laudat fie Iisus!" spunea primul trecator. "In veci, amin!" raspundea celalalt. Era ceva mai mult decat un simplu "Buna ziua", o formulare care te plasa sub zodia eternitatii. La inceput, am crezut ca era o forma de adresare rezervata doar slujitorului bisericii si celor din jurul sau, dar am constatat ca nu era asa. Lauda inaltata in fiecare clipa Fiului lui Dumnezeu era o forma de intampinare fireasca intre toti locuitorii satului, multumiti ca traiesc, bucurosi ca se intalnesc. Dupa multi ani, aveam sa aud in Bavaria o formula asemanatoare. Mult mai des decat "Guten Tag" sau "Hallo", oamenii isi spun "Gruss Gott".
Sunt probabil obiceiuri care se pierd. Constat din ce in ce mai des ca oameni care locuiesc de ani de zile in acelasi bloc nu schimba nici macar o privire, ca aceiasi indivizi, colegi de multa vreme intr-o institutie, trec unii pe langa altii fara a schita un zambet. Pe strada, dialogul s-a inasprit si s-a vulgarizat. Cineva, deranjat de vreun gest sau de o vorba a celui de-alaturi, nu il intreaba pe acesta ce vrea. Intre "ce" si "vrei" se introduce de cele mai multe ori o parte a trupului omenesc, nu dintre cele aflate la vedere, sau o referire nemiloasa la mama interpelatului. "Ce ma-ta vrei?" a devenit aproape un eufemism. Aparent inofensive, aceste reactii tradeaza intoleranta noastra secreta, exclusivismul funciar, iritarea la gandul ca nu suntem singuri pe lume si ca Pamantul mai e locuit si de altii.
Visez si acum la seninatatea oamenilor din satul de langa Dej care, laudandu-l pe Domnul, ii multumeau pentru ziua pe care o traiau si se bucurau de intalnirea celor de-o seama cu ei. Sper ca nu si-au schimbat frumoasele vorbe cu care te intampinau si cu care iti deschideau usa casei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
