Trafalgar Square este una dintre cele mai faimoase piete londoneze. La baza enormei coloane corintice de cincizecisisase de metri, ce suspenda undeva, sus de tot, statuia invingatorului lui Napoleon de la Trafalgar din 1805, amiralul Horatio Nelson, se strang deopotriva contestatarii - pe orice tema -, turistii si porumbeii domesticiti. Turist pieton fiind, nici nu ai cum sa-ti dai seama cine este acolo sus, iar proportia de unu la zece dintre inaltimea statuii eroului si cea a soclului face sa te intrebi oare ce este mai important in acest monument, ridicat intre 1840 si 1843. La fel m-am intrebat si in fata Columnei lui Traian din Roma, si anume daca in varful ei a fost repusa statuia cuceritorului Daciei - asa cum a fost la origine - sau a ramas cea a lui Sfantu Petru.
Am inteles astfel ca pentru londonezi, sacrosancti in ceea ce priveste traditia, soclul unei statui este ceva sine qua non. Poate ca totul a pornit si s-a pastrat de la sir Christopher Wren, arhitectul reconstructor al Londrei, care, dupa marele incendiu din 1666, a conceput un monument comemorativ dedicat marelui parjol: acest monument este constituit dintr-o coloana dorica de 61 m, cu scara interioara de 311 de trepte si o compozitie simbolica in varf. Oricum, eu nu am intalnit in Londra statuia unui erou national amplasata la nivelul trotuarului, precum francezii l-au asezat pe Charles de Gaulle al lor, stand de vorba cu Andre Malraux, in mijlocul orasului Asnieres din departamentul Hauts de Seine. In fond, problema este doar una de perspectiva si de atitudine.
Lasand la o parte luxuriantul piedestal al statuii reginei Victoria din fata palatului Buckingham unde totul face parte intrinseca dintr-un intreg armonios, aceeasi atitudine de respect si omagiere prin amplasare pe un consistent soclu am gasit si in fata cladirii ministerului britanic al apararii - White Hall - in statuia soldatului Gurka. Este vorba nu de un erou anume, ci de expresia recunoasterii a trei caracteristici definitorii pentru soldatii nepalezi din tribul Gurka si care, incepand de la mijlocul secolului XIX, s-au distins ca trupe de elita ale armatei britanice: curaj, noblete, loialitate. Firescul pozitiei soldatului, cu pusca la picior, contrasteaza cu rigiditatea si raceala arhitecturii cladirii, cam impropriu numita White Hall (doar pentru ca nu este neagra), ce are aerul ca inca "traieste" in mijlocul Razboiului Rece. Pe partea dinspre Tamisa a cladirii, un alt soclu, ce sustine de data aceasta un general britanic intr-o pozitie vadit martiala.
Conchid admitand ca poate britanicii au dreptate: ceea ce este cu adevarat important si semnificativ, fie acesta om sau idee, nu trebuie desacralizat prin coborare la nivelul solului, ci pastrat undeva sus, deasupra framantarilor trecatoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
