Mihail Şişkin s-a născut în 1961 la Moscova şi a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din acelaşi oraş. După absolvire, a lucrat trei ani pentru o revistă de tineret şi cinci ani ca profesor de germană şi engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 a plecat în Elveţia, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret şi ca profesor.
Şişkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare ruseşti: Russkii Buker în 2000, pentru Luarea Izmailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru Scrisorar.
În afara premiilor naţionale, a fost recompensat şi cu prestigioase premii internaţionale: Premiul Cantonului Zürich în 2000, Prix du Meilleur livre étranger (secţiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul internaţional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011.
Romanele sale cele mai importante au fost dramatizate şi puse în scenă: Luarea Izmailului la Teatrul MOST, Părul Venerei la Atelierul Piotr Fomenko, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cehov din Moscova.
„ş...ţ este vorba de înţelegerea unor realităţi comune vieţii în lagărul socialist – şi aici lucrul este mai uşor pentru cititorul român trăitor în «epoca de aur» –, a realităţilor sovietice, un obstacol destul de mare pentru cititorul occidental. Acesta este şi un laitmotiv al scrierilor ruseşti contemporane. Generaţii întregi au fost şi continuă să fie marcate de realităţile sovietice: viaţa lui homo sovieticus, frustările lui, năruirea idealurilor lui de către sistem sunt o temă comună, un fel de catharsis la care apelează scriitorii înşişi pentru a putea merge mai departe. Rememorarea realităţilor este importantă şi pentru cetăţenii din Rusia postsovietică, pentru că astfel, prin rememorare, prin retrăirea unor amintiri din copilărie sau tinereţe, ale lor sau ale strămoşilor lor, încearcă să se despartă de acest trecut. Sunt lucruri care însă nu pot fi uitate, nu pot fi îngropate; trebuie să le păstrezi într-un colţişor al memoriei – ele sunt cele care te-au format, în fond, cele care te-au făcut să fii într-un anume fel şi nu în altul, te reprezintă şi te fac să te împaci, în ultima instanţă, cu propria persoană.
Pendularea aceasta între cele două lumi, cea apusă, din Uniunea Sovietică, şi cea actuală, în Rusia sau aiurea, ideea de repetiţie, de repetabilitate a fenomenelor istorice, care, nu circular, dar în spirală, se repetă, în forme modernizate, actualizate, accidentele timpului, blocat uneori între trecut şi prezent, fatalitatea ce guvernează istoria socială şi cea personală a oamenilor din Rusia, ce explică, în ultimă instanţă, şi evenimente din Rusia contemporană, sunt numai câteva din trăsăturile romanelor lui Mihail Şişkin.” (Antoaneta Olteanu)
*
* *
Uneori, noaptea, D. nu putea să doarmă şi se gândea că aceste pietre pe care le sfredelise cu burghiul, pentru a pune poliţa pentru cărţi, aceste ziduri mănăstireşti, zidul acesta de pământ acoperit de atâtea secole de lobodă şi brusturi, au văzut mii de oameni care au dispărut fără urmă. Cândva venise aici călare însuşi Iuri Dolgoruki. Nici nu au apucat să termine de construit, că a venit Batu. Şi începură să se bată şi să se taie şi să se secere fără milă, şi toţi oamenii muriseră, şi cursese sânge creştin ca un râu, şi femeile, şi copiii fuseseră străpunşi de sabie şi unii se înecaseră în râu, şi nu a mai rămas în oraş nici un om viu, toţi muriseră şi băuseră aceeaşi cupă a morţii. Abia ce-şi reveniseră, ce reconstruiseră, că a venit Tohtamîş. Şi din nou au fost culcaţi toţi pe pământul pustiu, pe iarba neagră, îngheţaţi, acoperiţi de zăpadă şi gheaţă, nepăziţi de nimeni, cu trupurile lor mâncate de animale şi sfâşiate de numeroase păsări. Apoi au dat orăşelul ca moşie lituanianului Svidrigailo şi a fost foamete mare. Apoi hanului din Kazan’, Abdul Latif – şi a fost foamete mare. În timpul lui Ivan cel Groaznic, ţareviciului de Astrahan, Kaibula, şi a fost foamete mare. Hoţul de la Tuşino l-a trimis aici pe fiul ţarului din Kasim, Murad, şi a fost foamete mare. Lui Svidrigailo i s-au scos ochii. Abdul Latif a fost torturat, apoi i s-au rupt mâinile şi picioarele şi a fost tras în ţeapă. Kaibula a fost otrăvit. Lui Murad i s-a turnat, ca unei broaşte, apă prin anus. Apoi aici au au început să tot fie trimişi schismaticii. Aici li s-au tăiat limbile. Apoi au fost mânaţi prizonierii suedezi – toţi au murit de frig şi de slăbiciune a stomacului. În timpul lui Pugaciov a fost dat aici un ucaz minunat al lui – li se rupeau nările. În timpul lui Nicolae s-au revoltat aşezările militare – oamenii au început să fie bătuţi cu vergile. Apoi au început construirea căii ferate – iar de o parte şi de alta sunt numai oase de ruşi, câte mai sunt, Vanecika! Au construit o fabrică – greve, aresturi, ocnă. Războiul – bărbaţii zdraveni au plecat, cei fără picioare s-au întors. Revoluţia – în turn s-a instalat Ceka. Chiar în spatele zidului de pământ sunt gropi comune. Copiii dezgroapă cranii şi fug cu ele, punându-le în beţe. Apoi colectivizarea, industrializarea. La mănăstire s-a amenajat un lagăr. În turn erua colţul roşu şi biblioteca. Acum oamenii erau împuşcaţi în afara oraşului, în pădure. Copiii dezgroapă şi acolo şi fug cu cranii în beţe. Din nou război. Bărbaţii zdraveni au plecat, cei fără picioare s-au întors. A fost foamete mare. Din nou dezgroapă şi fug.
Mihai Şişkin. Fotografie de Cătălin Georgescu
La dispoziţia lui D. se afla, în particular, clubul unde veneau participanţii de la cele două licee tehnice profesionale, la dans. După dans, pe Vladimirski spusk se organizau bătăi, stupide, violente, cu schilodiri. Se băteau cu centuri soldăţeşti cu catarame, cu sticle cu fundul spart, cu lanţuri de bicicletă. D. suna la miliţie şi în receptor, la capătul celălalt al firului, i se răspundea cu o pufnitură nemulţumită:
– Ei, ştim, ştim!
UAZ-ul venea fără să se grăbească, parcă aşteptând să se termine totul de la sine şi-şi îndrepta farurile spre ceaţa care se ridica de pe Kolokşa. Adolescenţii apucau să dispară, spărgând pe drum vreun felinar sau geamul unui chioşc. Cei ce rămâneau şchiopătau, înjurând şi scuipând sânge. Odată D. a scos din apă, pe drum, un băiat căruia îi înfipseseră în burtă un fel de stilet. Băiatul scrâşnea din dinţi, se chircea de durere şi, cu ochii ieşiţi din orbite, şuiera:
– O să-l omor!
D. se certase cu miliţienii că nu fac nimic şi că nu vor să facă, că-i lasă pe toţi să fugă, că aşa băieţii o să se taie unul pe altul, dar nu s-a schimbat nimic. D. suna din nou, din nou înjura. Odată un sergent a spus printre dinţi, acoperind prost receptorul:
– Uite şi fătălăul ăsta.
Tot timpul spărgeau cu pietre felinarele de la intrarea în club. D. comandase un fel de înveliş special, din plasă, pentru bec. Băieţii legaseră un cui de un par lung şi prin grilajul de sârmă străpungeau becul.
Pianul care se afla pe scena clubului era zgâriat, i se rupeau clapele. D. pusese un lacăt la capac. Lacătul fusese spart.
Furau tot, luau tot ce se putea. Dispăreau hârtiile, tuşul, pixurile, creioanele trimise de la Vladimir. Noaptea, în magazie, spărseseră o fereastră şi luaseră pick-up-ul, mingiile, tot felul de prostioare, lăsaseră numai cupa transferabilă, după ce îşi făcuseră nevoile în ea. De la ferestre fuseră luate cremoanele.
Acoperişul era spart în câteva locuri. Toaleta era, încă înainte de sosirea lui D., închisă – uşa era acoperită cu scânduri puse în cruciş. În cabinetul lui, după ce plouase, parchetul se umflase, se ridicase, se vălurise, ridicând biroul şi dulapurile.
Banii alocaţi reparaţiilor dispăruseră înainte să ajungă la Iuriev. Autorităţile oraşului, după ce-l primiseră odată pe D. la ele în conacul cu coloane din piaţa principală, unde în scuar se moleşiseră gherghinele turtite de soare, pline de coropişniţe, nu mai reacţionaseră la telefoanele, rapoartele, scrisorile şi cererile lui sau trimiteau nişte chitanţe analfabete, cu greşeli primitive. Era clar, imediat îşi dăduseră seama că puteai să nu te temi de D.
Uneori D. suna la Moscova, la tată şi la bunică, ei locuiau la Stroghino. Tata, în tinereţe, făcuse armata pe un submarin şi de atunci nu se mai dezlipea de tricoul său de marinar. Îşi bea şi pensia lui, şi pensia mamei sale oarbe de bătrâneţe, iar când banii se terminau, îşi punea medaliile şi se ducea să se milogească la magazin.
Când tata era treaz, se bucura foarte mult de telefoanele lui D. şi spunea:
– Bună ziua, fiule! Ei, ce faci pe acolo? Totul e bine?
– Da, da, totul e în ordine!, răspundea D.
Tatăl o chema la telefon pe bunică:
– Mamă! Vino repede! Repede! E Jenia!
Bunica avea mult peste nouăzeci şi începea ea să vorbească. Mai întâi îl întreba pe D. cum e la ei cu mâncarea, iar mai apoi i se părea că tatăl ei vorbeşte cu ea, parcă îl ruga s-o lase să iasă în curte să se joace cu prietenele, iar tatăl ei nu-i dă dădea voie.
– Pot?, întreba ea în receptor? Pot?
– Bunico, eu sunt, Jenia!, striga D.
– Jenia?, repeta ea speriată. Alo, cine este?
Apoi bunicii i se părea că au venit din nou să-l aresteze pe soţul ei şi ea începea să plângă în receptor.
– Nu trebuie! Lăsaţi-l! ce faceţi?
- Bunico!, încerca s-o întrerupă D. Dar sunt eu, Jenia al tău! Linişteşte-te! Dă-mi-l pe tata!
Dar ea nu asculta.
– Lăsaţi-l! Ce v-am făcut? Lăsaţi-l!
Bunica, înainte de a muri, se uscase de tot, era mai uşoară ca un copil. D. a venit la Moscova la înmormântare. Tatăl, care o bătuse pe bătrână, nu a permis s-o incinereze, deşi aşa ar fi fost mai simplu pentru toţi, spunând că asta a fost ultima ei dorinţă. Insista să i se facă slujbă la biserică, ceea ce ieşise foarte scump şi, în cele din urmă, a fost nevoit să plătească D. din banii pe care el şi Maşa îi puseseră deoparte pentru concediu. A fost nevoie să meargă cu un PAZ buşit la cimitirul din Malahovka. Tocmai se dezgheţa, ploua mereu, nămeţii scădeau văzând cu ochii şi mormântul săpat în ajun era aproape plin de apă. Sicriul, practic gol cu bunica-copil, tot timpul plutea în sus şi a fost nevoie să fie apăsat cu lopata, când au început să arunce pământ.
D. s-a întors acasă în aceeaşi zi, plecând repede de la pomana la care beau vecinii, iar tatăl a fost primul care a căzut sub masă. D. a venit acasă cu trenul, obosit, ud leoarcă şi şi-a adus aminte că, odată, în copilărie, vara, la casa de vacanţă, era o zi caniculară şi bunica voia să se ducă cu el la râu, iar el, nu se ştie de ce, nu voia, şi aşa de tare a enervat-o cu încăpăţânarea lui, că ea a luat o creangă şi a început să-l trosnească dureros peste picioare, şi aşa l-a alergat pe strada care se numea fundătura Solnecinîi. Apoi D. a adormit şi a avut un vis, se făcea că mergea cu pantofii lui de lac, de gală, cei cumpăraţi încă de la nuntă, pe stradă, în ploaie, şi prin tălpile subţiri simţea umezeala asfaltului.
Şi la Iuriev era o vreme posomorâtă şi întuneric încă de dimineaţă. În ploaie, cerul acoperea compact oraşul, jos, negru, ca talpa unei cizme cereşti.
Unele ferestre ale micului apartament din turnul Streleţkaia dădeau spre Zarecie, şi acolo zăpada era înnegrită şi terasamentul îndepărtat, pe el veneau, din nord, vagoane cu lemn, iar celelalte ferestre dădeau în spatele cantinei, de acolo se scoteau şi se lăsau să se răcească în zăpadă rezervoare învăluite în abur.
Se făcea focul cu lemne. Lemnele erau aduse de Viktor, un deţinut nepăzit din colonia locală, fără dinţi, cam grosolan, provocator, cu un veston negru cu număr. Îi mai rămăseseră până la eliberare numai vreo două luni.
Maşa îl servea cu ceai şi covrigi. Viktor ţinea multă vreme covrigul în cană, apoi îl sugea.
Maşa l-a întrebat pentru ce era închis.
Viktor a rânjit.
– L-am bătut pe ginere.
– Doamne, şi-a plesnit ea mâinile. Dar cum aşa?
– La nuntă.
– La nuntă?
– Ei, da, la nuntă.
– La care nuntă?
– La a mea, la a cui?
– Dar de ce, Viktor?
A ridicat din umeri, sugând covrigul.
– La beţie. Am băut, Maria Dmitrievna.
– Dar de ce, Viktor, nu înţeleg nimic, ce v-a făcut?
– Păi nici eu nu ştiam ce fac, Maria Dmitrievna. Dar el e un om bun, nu pot să spun nimic.
După ce a terminat de băut ceaiul şi a băgat covrigi prin buzunare, Viktor a plecat, lăsând în urma sa mirosul de închisoare.
Soba mică fumega, în cameră era aerul era sufocant, pâclos.
Înfăşurată în şal, Maşa respira pe ferestruica deschisă şi spunea că toate astea sunt insuportabile, că trebuie să plecăm, pur şi simplu să fugim din acest oraş şi din această ţară, să ne salvăm, că aici toată viaţa încă se conduce după legile pădurii primitive, animalele sălbatice trebuie să mârâie tot timpul, să le arate tuturor puterea, cruzimea, lipsa de milă, să sperie, să lovească, să muşte, aici tot timpul trebuie să demonstrezi că eşti mai puternic, mai animal, că orice urmă de umanitate aici este interpretată ca o slăbiciune, ca o retragere, prostie, aiureală, recunoaştere a înfrângerii proprii, aici nici chiar cu un cărucior nu vei putea niciodată să traversezi strada, nici măcar pe zebră, pentru că cel din maşină e mai puternic, iar tu eşti mai slab decât el, mai neputincios, mai lipsit de apărare, şi pur şi simplu eşti strivit, eşti pus jos, măturat, întins pe asfalt, şi tu, şi căruciorul tău, că aici, din negura vremurilor, este o luptă a oamenilor peşterii, o luptă violentă pentru putere, când pe ascuns, liniştită, şi atunci te omoară încetişor, pe la spate, pe furiş, când una deschisă, făţişă, şi atunci toţi sunt amestecaţi în masa însângerată, atunci nu te mai poţi ascunde nicăieri, nu mai poţi aştepta să treacă, peste tot te ajunge toporul, o piatră din caldarâm, mandatul, şi toată ţara numai pentru încăierarea asta trăieşte o mie de ani, şi dacă cineva ajuns sus, atunci pentru el cei care sunt jos sunt un nimic, nişte vite, căcat, praf din lagăr, şi pentru a rămâne acolo, la el, în fotoliu, chiar şi pentru o zi, măcar pentru o clipă, e gata, fără să clipească, să taie gâtul, să lase să putrezească, să lovească cu lopata genistului o jumătate de ţară, şi toate acestea, se înţelege, numai pentru binele nostru, doar ei acolo numai asta fac, se frământă pentru binele patriei, şi tot acest bine al patriei şi toată această iubire de oameni – sunt numai bâtele, pentru a frânge unul altuia coloana vertebrală, mai întâi fiul patriei îl va lovi pe prietenul omenirii cu o bucată de ţeavă în cap, apoi prietenul omenirii îl va lua prizonier pe fiul patriei şi-l va executa în curtea din spate, cu motorul maşinii pornit, apoi din nou fiul patriei îi va scoate maţele cu şenilele prietenului omenirii, şi aşa la nesfârşit, sângele ăsta nu are nici o limită, poţi să-i abureşti oricum – raiul din ceruri, raiul pe pământ, puterea poporului, puterea monstrului, parlament, democraţie, constituţie, federaţie, naţionalizare, privatizare, indexare – ei o să castreze orice idee, orice noţiune, o s-o simplifice, o s-o golească de conţinut, ca un sac vărsat, o să-l umple cu pietre pentru a fi mai greu şi din nou o să înceapă să dea, să se pocnească unul pe altul, mereu vrând să dea la cap, cât mai dureros, şi unde să te duci? – la biserică? – păi la ei şi biserica e la fel, nu e a lui Dumnezeu, e a cezarului, n-o să te torni singuri, atunci o să te toarne ei, o să cânte osanale tiranului, o să sanctifice păcatul şi imediat ce va începe cineva să aducă aminte de Hristos, imediat ce va dori să aducă măcar o fărâmă din ce este omenesc, imediat o să-i dea cu toporul în cap, ca părintelui Men’, tot numai cu băţul, tot ce stă prost se bagă în buzunar, mai bine e să nu ai nimic, decât să tremuri şi să aştepţi că o să-ţi ia totul mâine, totul e de faţadă, cum ai lua-o, totul e numai la suprafaţă, totul e înşelătorie, iar înăuntru e vid, rumeguş, cum au fiert atunci un hârdău de kisel, cum l-au băgat în fântână ca să-i păcălească pe pecenegi, uitaţi, cică, priviţi, la noi nu mori de foame, noi bem kisel din fântână, de atunci de zece secole mănâncă din kiselul acela, tot nu pot să-l termine, pământul care a păcătuit cumva o să fie pedepsit de Dumnezeu cu moarte, ori prin înfometare, ori prin cucerirea păgânilor, ori cu căldarea, ori cu şenila, ori cu alte pedepse, iar dacă te pocăieşti, atunci Dumnezeu porunceşte să trăim, căci ne spune prorocul: „Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră, cu post şi plânset”, şi dacă o să facem aşa, toate păcatele ne vor fi iertate: dar noi ne întoarcem mereu la cele rele, ca nişte porci în căcatul păcătos murdărindu-ne, şi aşa stăm noi, dacă pui flori, o să le calce în picioare, dacă le pui o statuie, o s-o dea jos, dă-le bani de spital pentru toţi – o să construiască unul o casă de vacanţă, o să trăiască în rahat, în beţie, în sodomie, în întuneric, în incultură, cu lunile n-o să primească salariu, n-o să le şteargă mucii copiilor, dar o să se sugrume pentru nu ştiu ce stâncă japoneză, cică e noastră, nu pune mâna, dar care-i treaba lor? – ale cui sunt toate astea? – care are pumnii mai tari şi care e mai ticălos, acela a pus mâna peste tot, iar dacă ţi-a mai rămas măcar puţin, pe fund, încă puţină demnitate omeneaască, dacă până acum nu ai fost înfrânt, o să te înfrângă, pentru că tu, cu demnitatea ta, aici n-o să faci nici un pas, aici pur şi simplu să arunci o privire în stradă este deja o umilire, trebuie să fii aşa ca ei, ca să obţii ceva să urli ca ei, să muşti ca ei, să înjuri ca ei, să bei ca ei, aici parcă totul a fost făcut pentru a deprava, dă ăluia, strecoară-i ăstuia, iar dacă nu dai şi nu strecori, nu iese nimic, cine nu are ce fura nu are nimic, cine vrea pur şi simplu să trăiască onest şi să nu deranjeze pe nimeni acela nici un oftat nu poate să scoată, şi dacă tu, Doamne fereşte, nu eşti ca ei, dacă în tine e măcar o fărâmă de talent, minte, dorinţă de a afla ceva, de a descoperi, de a inventa, de a scrie, de a crea sau pur şi simplu de a spune că nu vrei să fii printre aceşti interlopi, că nu vrei să faci parte din nici o bandă, imediat devii pentru ei mult prea deştept, o să fii scuipat, şters, stropit cu lături, n-o să te lase să faci nimic, o să te omoare în duel, o să te facă să mănânci zeamă de puşcărie în etapa spre Vladimirski, o să stai lângă metrou cu un pachet de ţigări şi o sticlă de vodcă, o să-ţi dea foc la bibliotecă, la şcoală copilul tău o să fie hăituit de nişte jigodii pline de coşuri, în armată fiul tău o să fie împins nu numai să-şi tragă un glonţ în gură, dar să-i mai pună jos şi pe alţi cinci.
– Aici nu mai ai ce aştepta, repeta Maşa, închizând ochii, strângându-şi tâmplele cu palmele, ţara asta este blestemată, aici nu va fi nimic altceva, niciodată nu va fi, o să ţi se dea să bagi în tine, să-ţi umpli burta până nu mai poţi, dar nu te vor lăsa niciodată să te simţi om, să trăieşti aici înseamnă să simţi umilinţa de dimineaţă până seara, de la naştere la moarte, şi dacă n-o să fugi acum, atunci vor trebui să fugă copiii, dacă n-o să fugă copiii, o să fugă nepoţii.
Fragment din Luarea Izmailului, de Mihail Şişkin, în pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
