Ziarul de Duminică

Luchian desenator/ de Adrian-Silvan Ionescu

Luchian desenator/ de Adrian-Silvan Ionescu

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

07.07.2016, 23:44 105

La Sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române s-a deschis, pe data de 28 iunie, expoziţia „Ştefan Luchian desenator”. Vernisajul a fost programat în aşa fel ca să coincidă cu data morţii artistului, de la care s-a împlinit un secol în 2016.

Expoziţia, organizată de Cabinetul de Stampe al instituţiei, reuneşte o generoasă selecţie din opera grafică a maestrului. Dar sunt alăturate şi fotografii, documente de arhivă, periodice, afişe, care reconstituie firul scurtei existenţe pământeşti a celebrului plastician. Dar, chiar dacă a fost limitată în timpul fizic la doar 48 de ani, se poate afirma că Luchian a avut mai multe vieţi, trăite succesiv, intens, pătimaş, cutreierând prin mai multe lumi, stiluri şi genuri.

Fiu de militar, al maiorului de grăniceri Dumitru Luchian, se născuse în 1868, în satul Ştefăneşti de lângă Botoşani. Familia, cu adânci rădăcini în vechi familii boiereşti, nu era prea avută, deşi avea mai multe proprietăţi imobiliare. În anii tinereţii, Luchian a fost un celebru monden al Bucureştilor, elegant şi cochet, purtând ţilindru de mătase, guler tare şi redingotă, având propria trăsură şi cai de rasă pe care-i conducea personal.

Avea o casă arătoasă, la Şosea, îi plăcea să mănânce bine şi să-şi ude dineurile cu şampanie. Era şi sportiv ceea ce, pentru acele vremuri, era o raritate şi o curiozitate: practica velocipedia şi a participat la o cursă, în 1896, plasându-se printre finalişti. În acea vreme, picta în spiritul artiştilor francezi contemporani: curse de cai, portrete de doamne şic sau panouri decorative cu anotimpurile reprezentate prin chipuri delicate de femei frumoase, în genul lui Alphonse Mucha, marele afişist Art Nouveau, activ la Paris. Tot pe linia plasticienilor din Oraşul Luminilor – în special a lui Edgar Degas – a lucrat, cu multă măiestrie şi har, în pastel. Peisagistica sa în acea perioadă era în consonanţă cu aceea a postimpresioniştilor. Pictura cu notă ironică la adresa societăţii zilelor sale şi-a avut locul în aceeaşi vreme: marea compoziţie Cheful sau portretul unui boem „stâlp de cafenea”, Alecu Literatu.

Urmează epoca picturii sacre, a decorului mural pentru catedralele din Alexandria, din Tulcea şi pentru biserica Brezoianu (demolată), executate în colaborare cu un prieten şi coleg de studii la Şcoala de Belle-Arte, Constantin Atachino. În expoziţie au fost prezentate schiţele în creion pentru mai multe compoziţi destinate acelor lăcaşuri de cult: Isus Pantocrator, Crucificarea, Sf. Irina, Sf. Teodor Tiron, cap de înger.

De la imaginea spilcuitului dandy al ultimei decade a secolului al XIX-lea, odată cu boala ce avea să-l ţinutiască la pat pentru a doua jumătate a viaţii, se impune chipul suferind, neglijent, neras, crispat al artistului damnat. Temele de salon au fost înlocuite cu acelea de critică socială sau de consemnare a vieţii mizere a claselor de jos: La împărţitul porumbului, Moş Nicolae cobzarul, Durerea, Spălătoreasa.  În expoziţie au putut fi admirate mai multe acuarele inspirate din viaţa celor mărunţi şi necăjiţi: Cap de bătrân, Tăietorul de lemne, Micul vânzător de nuiele, Prichindeii, Bătrână cu broboadă

Ca expresie a conectării sale, în anii de studiu, la idealurile naţionale şi la pictura istorică la modă atunci – mai ales că, în momentul ridicării României la rangul de regat, în 1881, fusese resuscitat interesul şi cererea pentru pictură cu tematică militară – a executat şi el câteva compoziţii cu soldaţi: Santinela este o acuarelă din acest repertoriu patriotic şi naţional.

Dar celebritatea lui Luchian s-a statuat prin naturile sale statice, în special cu flori. În ulei, acuarelă sau pastel, florile lui Luchian au făcut epocă şi şi-au păstrat prospeţimea şi interesul pentru public până în zilele noastre. Câteva asemenea cadre cu gracile flori se aflau şi pe simeza de la Academie.

În completarea expunerii, au fost aduse revistele Societăţii „Ileana” ale cărei coperţi erau executate de Luchian sau de colegul şi amicul său, Nicolae Vermont. Într-o viziune integratoare asupra epocii şi a plasticienilor contemporani, organizatorii au alăturat lucrărilor artistului comemorat opere ale altor confraţi precum Constantin Artachino, Titus Alexandrescu şi deja amintitul Vermont. Autoportretele îşi regăsesc ecoul în portretele făcute de colegi, fie studiile „serioase”, precum acela al lui Jean Al. Steriadi şi Traian Cornescu, fie caricaturile spiritualului Nicolae Petrescu-Găină, colaborator al revistelor umoristice bucureştene, aşa cum era „Furnica”, pe a cărei copertă a numărului 14 din 16 decembrie 1904 era tipărit chipul artistului.

Foarte inspirată a fost alăturarea unor gravuri, afişe sau coperţi de reviste semnate de artişti francezi în care pot fi constatate consonanţele stilistice din opera lui Luchian: creaţii ale lui Jules Chéret, Eugène Grasset, Alphonse Mucha, Edouard Vuillard, Carlos Schwabe, Paul Émile Berthon şi Henri de Toulouse-Lautrec ilustrau perfect gustul şi stilul epocii.

O suită de scrisori provenind de la Cabinetul de Manuscrise, adresate de Luchian maestrului respectat şi preţuit, Theodor Aman, directorul Şcolii de Belle Arte, sau prietenului şi viitorului monografist Virgil Cioflec, amplificau expunerea.

Expoziţia a fost însoţită de un frumos catalog, bine ilustrat şi cu o bibliografie exhaustivă, de a cărui îngrijire s-a ocupat Cătălina Macovei, şefa Cabinetului  de Stampe.

În decurs de 48 de ani, Ştefan Luchian a trăit mai multe vieţi, arzând cu o vâlvătaie puternică, al cărei rod a fost o operă vie, complexă, variată, admirată fără rezerve de amatori şi de specialişti ce, nu mult după dispariţia sa a fost – şi continuă să fie – copiată şi colecţionată.

AFACERI DE LA ZERO