Văzută drept "ştiinţa şi arta reprezentării Statelor şi anegocierilor", diplomaţia are calitatea de a rosti adevărul"câteodată cu forţă, dar întotdeauna cu graţie". Asemenearaporturilor stabilite între indivizi, şi relaţiile dintre statevariază ca intensitate. Putem distinge raporturi de alianţă,amicale, cordiale, normale sau corecte, tensionate, reci şi, înfine, proaste, urmate de ruperea relaţiilor. Iar diversitatea şimobilitatea acestor raporturi depind "de formarea şi de origineaStatelor, de principiile constitutive ale guvernelor, de apreciereaputerii lor, reale sau presupuse, de variaţiile poziţiei lorrelative, de afinităţile lor, de discordanţele lor, devicisitudinile evenimentelor, etc". Funcţia diplomaţiei constătocmai în managementul relaţiilor dintre state, prin mijloace denegociere. O artă a negocierii care urmăreşte "să obţină maximuldintr-un grup de obiective, cu costuri minime, în cadrul unuisistem de politici în care războiul reprezintă o posibilitate".Diplomaţia, îi declară contele Andrassy unui tânăr diplomat sârb,nu recurge la un limbaj de ameninţare decât în cazul în care statulîn cauză este pregătit să declare război într-un interval de 48 deore. Managementul acestor relaţii este realizat nu de cătretrimişii diplomatici, ci prin direcţia stabilită de oamenii de statîn a căror coordonare intră acest minister. Ale cărui funcţii suntstabilite prin "legislaţia locală şi tradiţii". Astfel, politicaexternă înseamnă ce să faci, iar diplomaţia, cum să ofaci. Tot astfel, ministrul este un strateg, pe când ambasadorul -un tactician.
O privire aruncată pe harta politică a Europei sfârşitului desec. al XIX-lea arată că, cu excepţia Franţei şi a Elveţiei,monarhia îşi păstrează poziţiile sau cucereşte altele noi, odată cuapariţia unor noi entităţi statele. Nu este deloc întâmplător că,în această perioadă, toate actele diplomatice se fac înnumele monarhului. În fond, Coroana reprezintă suveranitatea şilegitimitatea. Realitate întărită şi de faptul că, în cazulmonarhiei austro-ungare, titularul acestui minister are, mai întâi,calitatea de "ministru al Curţii Imperiale şi Regale" şi, însecundar, pe cea de "ministru pentru Afacerile Străine". Iar lumeapolitică este obişnuită să judece natura politicii externe şi dupăcaracterul şi calităţile personale ale ministrului afacerilorstrăine, astfel încât desemnarea, îndepărtarea sau demisia acestuiaeste percepută întotdeauna ca un adevărat eveniment.
Diplomaţia secretă, dinastică, reprezintă o caracteristică asecolului al XIX-lea. Iniţial, diplomaţia era limitată la un anumitgrup de state şi viza, cu preponderenţă, politica de alianţe,comerţul şi războiul, astfel încât relaţiile dintre state eraudirijate, sub conducerea suveranului, de ministerele de externe,război şi al comerţului. Dacă în chestiunile de politică internă -scria un jurnalist italian, în 1906, referindu-se la politicainternaţională - "Parlamentul, sufragiul universal, opinia publică,sau coriştii şi corifeii contează imens de mai multă vreme, închestiunile externe politica rămâne, în mod necesar, restrânsă,închisă, geloasă, ezoterică, la fel cum era în epoca lui Richelieu.Vorbind drept, nu ajunge, simultan, la 25 numărul persoanelor cecontribuie la reglementarea afacerilor lumii". Lucru constatat şide viitorul premier David Lloyd George, care remarcă "procentajulridicol de mic" alocat de Cabinetul britanic chestiunilor depolitică externă, în perioada premergătoare Primului RăzboiMondial. Astfel încât "reticenţa şi discreţia" au făcut camajoritatea miniştrilor celui mai mare Imperiu din lume să fieprivată de privilegiul "de a şti ceva mai mult decât fapteleesenţiale pe care cititorul oricărui ziar obişnuit le puteaobţine". Situaţie explicabilă, dacă remarcăm maniera în caremajoritatea capetelor încoronate ale acestei epoci gestioneazăafacerile externe, una "absolutistă", raţională, care scapăcontrolului instanţelor parlamentare.
În vremuri normale, relaţiile internaţionale au impact puţinpalpabil asupra vieţii cetăţenilor; doar un război sau o crizăapărută subit scot în evidenţă importanţa acestora. Transformărileeconomice şi sociale pe care le cunoaşte Europa în a doua jumătatea secolului al XIX-lea nu modifică doar cadrul şi condiţiile deviaţă ale locuitorilor săi. Ele produc răsturnări profunde de ordinpolitic, intelectual, religios şi cultural. Progresul democraţieimerge mână în mână cu exercitarea libertăţii de exprimare şi deinformare, respectiv cu un regim liberal al presei. Însemnătateamaselor a crescut, constată fostul Secretar de stat german alAfacerilor Străine, Richard von Kühlmann, iar "diplomaţia de acum,spre deosebire de cea dinainte, trebuie să ţină seama destrăduinţele şi sentimentele mulţimii, altfel politica sa nugăseşte ecoul dorit". Interesul crescând al opiniei publice pentruchestiuni de politică externă devine tot mai presant pentru ceiimplicaţi în mecanismele decizionale din acest domeniu. LordulSalisbury se plânge, la 1901, de "dificultăţile insurmontabile"cauzate, la nivelul relaţiilor bilaterale, de atitudinea opinieipublice. "Diplomaţia naţiunilor este acum dirijată prin scrisoriale corespondenţilor speciali, tot la fel de mult ca printelegramele Foreign Office-ului". Rezultatul: o stare de iritareîntre clasele conducătoare din statele în cauză, care face aproapeimposibil orice progres din partea oricărui guvern, în chestiunibilaterale. În ultimii ani, notează o sursă britanică familiarizatăcu realităţile din spaţiul sud-est european, asistăm la o relaţiemai strânsă între jurnalişti şi diplomaţi. Iar până în prezent,constată aceasta, aportul jurnaliştilor la diplomaţie este cu multmai notabil decât jurnalismul practicat cu succes de cătrediplomaţi. Schimbările din societatea europeană sunt reflectate şiîn modificările survenite în practica diplomatică. Este perioada încare "vechea diplomaţie", cea limitată doar la Curţile Regale şiînaltele cercuri sociale, începe să apună. Suntem, în acelaşi timp,martorii unei ere în relaţiile bilaterale, tot mai prezente, careacoperă un şir mai larg de chestiuni, de la sănătate până laeducaţie. Harta lumii este într-o continuă modificare, numărulstatelor independente oscilând, la 1900, în jurul cifrei de 60. Iardestrămarea imperiilor cosmopolite într-un "număr de comunităţinaţionale" ridică noi impedimente, precum stăpânirea limbii şi arealităţilor locale. Motive pentru care, în decursul secolului alXIX-lea, diplomatul devine un funcţionar cu o profesiune specifică,care se consacră în întregime activităţii diplomatice. În secolulîn care trăim, scrie Mihail Mitilineu, secretar general alMinisterului român al Afacerilor Străine, "ştiinţa diplomaticăreclamă multe şi varii cunoştinţe pentru care un studiu particulareste necesar". Astfel încât celor care îmbrăţişează carieradiplomatică nu le rămâne decât "să se consacre ştiinţei" şi, prinperseverenţă şi muncă, "să-şi dezvolte talentele şi să se formezela şcoala vieţii şi istoriei". Sunt publicate manuale şi ghiduridiplomatice, iar în 1872 este înfiinţată, la Paris, prima şcoală dediplomaţie din Europa - École Libre de Sciences Politiques.Asistăm, aşadar, la o stabilizare a acestei profesiuni.
Contrastul dintre tradiţiile profesiunii diplomatice şi lumeademocraţiei şi a industrializării moderne evoluează lent îndecursul secolului al XIX-lea. Abia după Primul Război Mondial seva vorbi deschis de necesitatea unei "noi diplomaţii", îndetrimentul celei "vechi". Când răspândirea democraţiei şi credinţacrescândă în necesitatea controlului democratic al politiciiexterne vor schimba una dintre trăsăturile caracteristice alediplomaţiei tradiţionale: caracterul său secret. Schimbare anunţatăde evoluţia statutului diplomatului: de la familiaritatea cumanierele şi obiceiurile societăţii aristocratice, la capacitateade a interacţiona cu persoane din toate clasele sociale din ţara încare este trimis.
Deschisă, în teorie, tuturor, diplomaţia sfârşitului de secol alXIX-lea este, în realitate, o lume exclusivistă. Cu obiceiurilesale, cu regulile sale. Guvernată de principiul aristocratic.Originea "convenabilă", respectiv aristocratică, este consideratăun argument solid pentru "a aduce mari servicii într-un post dat".Pentru a discuta, de pe poziţii egale, cu miniştrii AfacerilorStrăine, "un diplomat trebuie să posede eleganţa şi rafinamentulmanierelor, care sunt un rezultat al naşterii într-o familie nobilăşi al educaţiei aristocratice". Nikolai Karlovici Giers, ministrurus al Afacerilor Străine, cere celor care vor să îmbrăţişezecariera diplomatică nu doar "un nivel general de cunoştinţe şieducaţie", ci şi să se ridice la nivelul aşteptărilor într-o astfelde slujbă, "în special în ambasade, misiuni şi consulate". Aceastămeserie, scrie ambasadorul francez Jules Cambon, necesită dinpartea celui care o exercită o anumită cultură şi anumite obiceiuriîn societate. Să aibă acel "usage du monde", atât de necesar.Pentru a putea deprinde ceea ce Raoul Bossy cataloghează, cu umor,a fi "marafeturi diplomaticeşti". Diplomaţia acestei epocireprezintă o adevărată "redută aristocratică". Reprezentanţiidiplomatici sunt deseori membri ai unor familii nobiliare nu doarîn statele în care nobilimea ocupă încă un loc esenţial în viaţapolitică şi administrativă, ci şi în ţările în care burghezia estedominantă. Parcurgerea Almanahului Gotha dovedeşte acest lucru. Nueste întâmplător. Diplomaţia, crede Otto von Bismarck, nu este "unscăunel de cizmar pe care oricine poate să stea", ea este o artă.Care se aseamănă cu învăţatul unui joc de cărţi, după cum constatăcancelarul Bülow. Astfel, dacă la început crezi că, cu puţin noroc,îţi este îndeajuns doar să te uiţi, treptat realizezi că, pe lângătalentul diplomatic, este nevoie de multă practică şi de opricepere specială. Diplomaţia rămâne o profesie aristocratică înmăsură în care implicarea activă în sistemul central de politiciguvernamentale este, de asemenea, o ocupaţie aristocratică. Existăo veche tradiţie aristocratică potrivit căreia domnii respectabilişi înstăriţi sunt singurele persoane potrivite să reprezinte ţaraîntr-o capitală străină. În chestiuni în care nu ne simţimsuficienţi de competenţi, susţine diplomatul englez George Young,"preferăm să fim conduşi de un aristocrat, chiar dacă ştim că esteincompetent, deoarece ştim foarte bine ce va face şi ce nu". Nupuţini sunt astfel de diplomaţi, care nu-şi vor luaresponsabilităţile în serios, preocupaţi fiind doar de chestiuni deordin personal. În unele posturi diplomatice, prezenţa unuiaristocrat este chiar imperativă, ţinând cont de eticheta de laCurţile Imperiale. Spre exemplu, în cercurile diplomatice de laViena, se spunea că trimisul extraordinar al Franţei, cu originimodeste, era tratat de şeful diplomaţiei austro-ungare, arogantulconte Kalnoky, ca şi cum ar fi fost "un lustragiu de pantofi".
Dincolo de tradiţii istorice, practici şi raporturi de puteretradiţionale, putem enumera, ca plusuri ale aristocraţiei, studiisuperioare specializate, limbi străine, maniere şi comportamentadecvat cercurilor în care îşi desfăşoară activitatea. Iar îndiplomaţie, o persoană cu "temperament, tradiţie şi exerciţiu cuadevărat aristocratic" vede mult mai clar decât cel care este maipuţin sigur pe el. Sunt preţuite calităţi precum "culturaspiritului, delicateţea sentimentelor, distincţia manierelor,moderaţia ideilor şi, mai presus de toate, buna creştere".Standardele profesiei de diplomat din această perioadă solicită"educaţie şi geniu", gustul pentru plăceri lumeşti, măiestria de astăpâni un limbaj ambiguu, dar şi ferm, atunci când este cazul,"talent de negociator, inteligenţă enciclopedică, cunoaştereacâtorva limbi - cu abilitatea de a le vorbi fără a provocazâmbete". Folosirea limbii franceze în redactarea rapoartelorpolitice şi a telegramelor cifrate este un obicei general în maitoate Cancelariile europene. Explicaţia? Este mai clar să redai oconversaţie diplomatică în limba franceză, în care ea a avut loc,decât să o transpui în limba naţională. Plus că unii diplomaţi suntmai familiarizaţi cu limba franceză decât cu cea maternă.
Diplomaţia nu este o meserie sedentară. Ea se desfăşoară întrebirourile diferitelor ministere şi între ambasade, pe culoareleParlamentului, prin saloanele înaltei societăţi. Iar o societatearistocratică, precum cea vieneză - constată Anna Stanciova,născută contesă de Grenaud - cu greu se aduna la un loc custrăinii, excepţie făcând cei care "purtau cu sine arborelegenealogic şi aveau o origine satisfăcătoare". Dacă vrea ca punctulde vedere al guvernului său şi propria părere "să pătrundă cât maiadânc în public", diplomatul are "neapărată nevoie de cunoştinţepersonale cu această lume". Să caute să observe şi să pătrundă"intrigile, ambiţiile personale şi caracterul individual alguvernanţilor (…) miniştri, curteni, personaje influente". Pe lângăatributele sociale considerate indispensabile exercităriiactivităţii diplomatice, aristocraţii se pot baza şi pe legăturilecosmopolite ale familiilor lor. Iar legislaţia vremii îi obligă pecei din serviciul diplomatic şi consular care doresc să secăsătorească să obţină acceptul Ministrului Afacerilor Străine.Spre exemplu, misiunea ataşatului militar german la St. Petersburg,contele Gustav von Lambsdorff, este uşurată de faptul că unchiulsău, contele Lamsdorf, este şeful diplomaţiei ţariste. Iar cazulministrului român la St. Peterburg, Gh. Rosetti-Solescu, vorbeştede la sine: ginere al ministrului rus al Afacerilor Străine,Nikolai Karlovici Giers, şi cumnat al ministrului rus la Bucureşti,Mihail Nikolaievici Giers. Nu întâmplător, numirile în posturilediplomatice se fac, adeseori, sub patronajul sau cu ajutorul unorprieteni de la Curtea Imperială sau Regală. Sau din considerentestrict personale ale suveranului. Ceea ce face ca un postdiplomatic la Copenhaga, de exemplu, să fie extrem de căutat. Nupentru că ar avea prea multă greutate diplomatică, ci datorităfaptului că, la începutul secolului trecut, reprezintă o destinaţiepreferată pentru multe capete încoronate ale Europei. Ceea ce leoferă trimişilor diplomatici acreditaţi aici o oportunitate extremde favorabilă de a ieşi în evidenţă. De a fi remarcaţi şi de aaspira la noi onoruri. Această practică, a numirilor în posturiimportante mai mult în funcţie de statutul social şi influenţa laCurtea suveranului decât de cunoştinţele, capacitatea intelectualăsau experienţa în relaţii internaţionale, este percepută, uneori,drept o slăbiciune majoră a Ministerului Afacerilor Străine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
