În replică, poate, la paranoia lucidă a catalanului Dali,româno-francezul Tudor Banuş propune formula artistică a "deliruluicontrolat". Expoziţia deschisă de el în spaţiul galeriei Dialog*încearcă să închege o panoramă a acumulărilor delirant-baroce şi aincongruenţelor atent strunite, prin câteva zeci de planşe de maridimensiuni care izbutesc, simultan, să resuscite spiritul marii şinemuritoarei gravuri, aşa cum a evoluat ea de la Dürer la, săzicem, la Gustave Doré.
În anii ce au urmat obţinerii cetăţeniei franceze (1975) adeschis circa 45 de expoziţii personale la Paris, Bruxelles,Londra, München, Hamburg, Viena, Düsseldorf, Nüremberg, Geneva,Basel sau New York. Cum se poate vedea, Bucureştiul, după 1989,lipseşte de pe harta manifestărilor publice ale artistului. Un primsemn, însă, că locul său de origine îl preocupă şi îi stârneşteenergiile pozitive, este faptul că ilustrează în 2004 "Enciclopediazmeilor", de Mircea Cărtărescu (pentru care şi primeşte Premiulnaţional din partea Ministerului Culturii). Ulterior, în 2010,Institutul Cultural Român îi publică splendidul album "Parc(o)urs",un album de sinteză, care reia întregul traseu biografic şiartistic al plasticianului, care este magnific ilustrat şi carebenefiază de exegezele unor comentatori de talie. Iar acum, când"copilul-minune" Tudor Banuş se află în pragul împlinirii vârsteide 65 de ani, iată că a venit şi această bine-meritată expoziţieretrospectivă, menită să-l poziţioneze ferm în peisajul artisticromânesc şi să-i consacre un loc privilegiat în sufletul publiculuinostru.
Ştiu, vorbele de mai sus sună convenţional şi par să bifeze doarun (alt) eveniment expoziţional din spaţiul autohton; le-am pus pehârtie pentru că realmente cred că Tudor Banuş, dincolo de oricecomentariu avântat, de orice interpretare plină de arguţie, este ovaloare sigură, un talent genuin de excepţie (din stirpea celuicare a creat faima unui alt mare desenator român - Traian Filip),cizelat prin exerciţiu trudnic şi prin asimilare continuă a marilorexperienţe grafice (şi intelectuale) ale lumii. De la ilustraţia cutâlc şi "poantă" (adecvată formatului de ziar, care comandă unanume mesaj) la intepretarea vizuală a textului de carte laimaginea deconcertant-absurdă a graficii de atelier şi la marileconstrucţii aglutinante, care amintesc simultan de listelemirobolante ale Rabelais şi de hibridizările lui Bosch, Tudor Banuşinventează prodigios, suprapune halucinant nu doar obiecte şipersonaje, ci şi stiluri grafice şi tehnici de lucru. E de fiecaredată altul, rămânând esenţialmente el însuşi. Fiecare imagine parecă porneşte dintr-o singură linie şi apoi începe să prolifereze, săcrească precum cozonacii, să se dezvolte pe verticală şi peorizontală, ca apoi să meargă spre adâncime. Nu spre adâncimea cusugestie 3D, ci spre aceea a sensului, de care autorul pare că sesprijină cu aceeaşi încredere pe care pare că o investeşte înlatura pur estetică a lucrărilor sale.
Iată o imagine elocventă pentru arhitectura desenelor sale demari dimensiuni: "Dragoste ne-euclidiană" (peniţă, tuş, acuarelă,vezi foto 1). E o îmbrăţişare ciudată, încare un El îngenuncheat, cu chipul văzut pe jumătate din profil, cuochi închişi (sau întorşi spre interior) cuprinde în braţe (ca peun violoncel) o întruchipare feminină a cărei parte superioară estecupola unui edificiu (o biserică?) ce îşi pierde partea de jos azidurilor în contururile unui trup cu viscerele expuse ca la odisecţie anatomo-patologică. Trupul se termină cu un sex femeiescgraţios şi neerotic, care grafic ascunde o sugestie de cruce,perfect simetrică, dar în poziţie de nadir, faţă de aceea carecoafează turla bisercii. Pântecul femeii ascunde nu doar organe, cişi un întreg tezaur de giuvaeruri, din care un gnom a adunat oparte şi le-a vârât într-un sac, sub privirile vag ameninţătoareale unei girafe cu cap de dinozaurian. El, "cântăreţul la femeie"(ţine şi un mic arcuş în mâna stângă), are marcate pe epidermăsumedenie de schiţe geometrice, are picioarele cuprinse într-oînvălmăşeală elegantă de vegetale, iar torsul îi este despicatprecum gura unui cameleon din care ţâşneşte nu o limbă hulpavă, ciun mănunchi de pensule, un compas şi o foarfecă.
Nu doar Dragostea lui Banuş este ne-euclidiană, complexă şiimprevizibilă, ci şi însuşi universul desenelor sale. Să ne amintimcă geometria euclidiană (plană) admite postulatul potrivit căruiaprintr-un punct situat în afara unei linii drepte poate trece osingură linie paralelă la acea dreaptă. Tudor Banuş, cu iscusinţalui neobişnuită şi cu imaginaţia lui (abia) controlată, face sătreacă, lobacevskian, prin punctul acela o infinitate de linii(sensuri) paralele.
*) Tudor Banuş, "Delir controlat", 7 iunie-8 iulie 2011, galeriaDialog, Primăria sectorului 2
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
