- Stimată doamnă Magda Cârneci, mi s-a părut a vedea, în filigranul obsesional al paginilor vizionare din romanul dvs. FEM (volumul I), arhetipuri din proza eminesciană.
- Curioasă coincidenţă, chiar de curând mi-a căzut în mână o ediţie specială, bibliofilă, a prozelor lui Eminescu şi, frunzărind-o, am fost frapată să regăsesc acolo unele toposuri literare care m-au bântuit şi pe mine şi pe care le-am transcris în romanul FEM. Nu mai citisem proza lui Eminescu de prin facultate, adică de multă vreme, şi această descoperire m-a surprins, m-a bucurat şi m-a neliniştit în egală măsură, apoi m-a pus pe gânduri. M-am întrebat desigur dacă nu fusese vorba de reminiscenţe de lectură juvenilă, deşi ştiam bine că tot ce e scris în cartea FEM a fost mai întâi trăit şi chinuit de-a lungul mai multor ani în atanorul meu interior, că arhetipurile respective irupseseră în mine intempestiv şi impetuos, că trebuise să le expulzez, să le prelucrez, să le exprim, ca să mă eliberez de ele, ca să merg mai departe... Romanul FEM e doar un florilegiu, ca să zic aşa, dintr-o luxuriantă producţie interioară notată în multe jurnale, din care am extras deocamdată o mică parte.
De fapt, vorbind acum mai general, arhetipurile eminesciene au marcat profund, aşa cum se ştie, codul genetic al literaturii române moderne, nu doar în poezie, ci şi în proză, iar de-a lungul secolului 20 şi până în prezent ele se pot regăsi, travestite divers, la mulţi scriitori. Atunci când se declanşează în psihic, arhetipurile repetă cam aceleaşi scenarii, dar folosesc materialul personal al celei sau celui care le trăieşte şi le exprimă. Ţinând de psihismul profund al procesului individuaţiei şi realizării de sine, arhetipurile sunt dezlegate de timp, ele survin pur şi simplu şi sunt intemporale.
Întrebarea rămâne de ce un scriitor postmodern, cum ziceţi, ar mai putea apela la asemenea dispozitive psihice şi imaginare pentru scrisul său. Relativismul, prozaismul şi intertextualismul s-ar opune reluării unor asemenea toposuri aparent depăşite de raţionalitatea (hiper)realistă şi multiculturală de azi.
Ei bine, eu cred că literatura îndeplineşte şi alte funcţiuni în afară de aceea de a face cât de cât inteligibilă şi suportabilă existenţa noastră cotidiană, cum se întâmplă cu cea mai mare parte a producţiei scripturale contemporane. Literatura poate fi şi locul sau mijlocul prin care omul poate avea acces, fulgurant, temporar, la alte dimensiuni ale fiinţei sale şi ale realităţii, care au, ambele, mai multe nivele şi modalităţi de funcţionare decât am fi dispuşi noi astăzi să credem. Literatura poate da acces la anumite experienţe genuine de depăşire de sine, de transcendere, de extaz, în care fiinţa umană se trezeşte la forme mai intense de trăire a realităţii şi de cunoaştere de sine. De fapt, cred că toţi oamenii trăiesc asemenea momente de dilatare de sine, de expandare la frecvenţe mai înalte de funcţionare ale maşinii lor biologice, doar că ulterior uită asta total sau nu-şi mai pot aminti în ciuda eforturilor. Şi este rolul literaturii, cred eu, pe lângă alte forme de experienţă spirituală, de a păstra această amintire şi de a-i da un trup, a o resuscita, a o provoca, măcar din când în când, integrând-o în viaţa noastră cotidiană ca pe o dimensiune preţioasă.
Personal, aşa cum am mai mărturisit-o, sufăr de prejudecata trans, prejudecata că realitatea e tra(n)versată şi depăşită de o trans-realitate care o face suportabilă, coerentă, şi-i dă un sens mai amplu, vast, universal, sau chiar cosmic. Această prejudecată îmi vine şi din experienţa proprie, pe care nu o pot nega oricât aş încerca, dar şi din codul cultural românesc, amintit mai înainte, în care Eminescu a implantat indelebil câteva arhetipuri (sau gene) vizionare esenţiale, ce orientează constant imaginaţia către spiritual. Un scriitor postmodern are libertatea de a le ignora şi de a rămâne în cotidianismul cel mai plat, mai intertextual, sau mai ludic - dar are şi dreptul de a le trăi şi a le afirma cu toată fervoarea, într-o cheie stilistică personală şi actuală, dacă aceasta constituie experienţa lui fondatoare şi... ilimitatoare. Căci aceasta constituie, cred eu, misiunea lui sau responsabilitatea lui vizionară.
Din acest punct de vedere, aş defini cartea mea FEM ca pe o auto-ficţiune în serviciul dezlimitării noastre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
