• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Magda Stavinschi: Astronomie – de la cercetarea ştiinţifică la admiraţia estetică/ de Smaranda Bratu Elian

Magda Stavinschi: Astronomie – de la cercetarea ştiinţifică la admiraţia estetică/ de Smaranda Bratu Elian

Autor: Smaranda Bratu Elian

26 feb 2016 520

Magda Stavinschi este nu doar cel mai cunoscut, dar şi cel mai recunoscut astronom român în viaţă. Absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică, secţia Astronomie, a Universităţii din Bucureşti, doctor în Matematici, specialitatea Astronomie, cercetător onorific la Institutul Astronomic al Academiei Române, cercetător asociat la IMCCE (L’Institut de mécanique céleste et de calcul des éphémérides) din Paris, director al Institutului Astronomic al Academiei Române (1990-2005), membru al Comitetului Naţional Român de Astronomie (vicepreşedinte 1994-1998, preşedinte 1998-2002), membru al Uniunii Astronomice Internaţionale – UAI, preşedinte şi apoi co-preşedinte al Comisiei UAI pentru educaţia astronomică (2006-2012), respectiv al grupului de lucru UAI pentru „Astrometria la sol cu mici instrumente”, devenind astfel primul român preşedinte al unor organisme (grup de lucru sau Comisie) ale UAI. Este membru fondator al mai multor societăţi astronomice internaţionale de prestigiu, preşedinte al Asociaţiei „Eclipsa 99” (acum „Astronomia 21”), membru al CIRET (Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires) şi al ISSR (International Society for Science and Religion) şi reprezentant al României în importante programe în domeniu. Magda Stavinschi este şi preşedinte al Institutului pentru Studii Transdisciplinare în Stiinţă, Spiritualitate, Societate – IT4S; al Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din România – ADSTR, şi co-editor al colecţiilor „Ştiinţă şi Religie” şi „Ştiinţă, Spiritualitate, Societate” de la editura Curtea Veche, unde au apărut mai bine de 80 de titluri. Pentru contribuţiile sale în toate aceste domenii, Magda Stavinschi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care aş aminti numai pe cea de Officier de l’Ordre National du Mérite acordată de Franţa şi Diploma de excelenţă UNESCO.

 

Interviul a apărut iniţial în revista „Orizonturi culturale italo-române”, nr. 1 din 2016: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Magda-Stavinschi-interviu.html


Stimată Doamnă Stavinschi, spuneţi-mi, pornind de la experienţa dumneavoastră, cum se naşte dorinţa de a deveni astronom?

– Poate să vă surprindă răspunsul, dar Astronomia nu a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Mi-ar fi plăcut să fiu arhitect, arheolog sau profesor. Datorită unui profesor excepţional de matematică pe care l-am avut la liceul „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Cristofor Gaidargi, am ales această ştiinţă, doar că după trei ani de studii am simţit că nu-i văd aplicaţiile; parcă mă înecam în teorie şi numai teorie. Aşa am descoperit că nicăieri nu poate fi mai bine folosită matematica decât în astronomie. Şi speranţele nu s-au lăsat mult aşteptate, mai ales că întâmplarea a făcut să mă consacru unui domeniu foarte interesant, deşi nu neapărat spectaculos: timpul, adică studiul rotaţiei Pământului sau, mai simplu, ora exactă.
Astăzi sunt mult mai multe moduri de a te îndrăgosti de cer pentru a-l cerceta, nu numai pentru a-l admira pur şi simplu: de la cercurile sau cluburile de astronomie la programele consacrate amatorilor pe internet. Dar lucrul cel mai important este participarea tot mai masivă a elevilor la olimpiadele de astronomie, cu rezultate impresionante: zeci de medalii, de la bronz la aur, culmea, în condiţiile în care astronomia nu se mai predă în şcoală. Asta da Pasiune!

 

Astronomii, cred eu, fac observaţii, interpretări şi uneori elaborează noi teorii despre univers; dar ei pot lucra şi pentru a întări structurile de cercetare, pot răspândi cunoaşterea lor printre specialişti, o pot eventual populariza educându-i pe nespecialişti. Vorbiţi-mi puţin de această latură a activităţii dumneavoastră.

– Descoperirile din zilele noastre par a nu mai fi atât de spectaculoase ca odinioară: este lucru de echipă iar cele mai multe se fac pe baza observaţiilor oferite de misiunile spaţiale. Dar asta nu înseamnă că unele nu sunt fascinante sau cu urmări imprevizibile pentru viitor, dovadă participarea celor peste 12.000 membri ai Uniunii Astronomice Internaţionale – UAI – la un număr impresionant de reuniuni ştiinţifice, unde sunt prezentate cele mai noi descoperiri, desigur puţine accesibile publicului larg. După 1989 am avut şansa să particip la sesiuni sau congrese pe mai toate meridianele, din Argentina sau Brazilia până în Australia. De fiecare dată am prezentat propriile cercetări sau ale grupului pe care-l reprezentam, dar am participat şi la dezbaterile privind noile descoperiri ştiinţifice în domeniul meu, în general în astrometrie.
Interesant a fost că, datorită performanţelor înregistrate de ultimele tipuri de telescoape, terestre sau spaţiale, mi-am pus problema dacă cele vechi mai pot lucra sau devin pur şi simplu obiecte de muzeu. Rezultatul investigaţiilor mele a fost constituirea unui grup de lucru internaţional pentru astronomia cu telescoape mici, pe care l-am condus din 2000 până în 2009.
Tot urmarea colaborării cu membrii UAI a fost şi conducerea ce mi-a revenit la Comisia de Educaţie (2006-2009), aş putea spune cea mai grea din toată Uniunea, datorită participării tuturor ţărilor. Vreau să spun că, dacă la orice altă comisie de specialitate participă specialişti din câteva ţări, la aceasta orice ţară este interesată în dezbaterea celor mai noi metodologii de educaţie prin şi pentru astronomie aşa că îşi trimite proprii reprezentanţi. La asta m-a ajutat şi abordarea metodologiei transdisciplinare pe care am învăţat-o ca membră a CIRET şi, respectiv, ca preşedinte al Institutului pentru Studii Transdisciplinare în Ştiinţă, Spiritualitate, Societate – IT4S.

 

Care dintre evenimentele cosmice pe care le-aţi apucat vi s-a părut cel mai important pentru profesia dumneavoastră şi de ce? Dar care v-a emoţionat cel mai tare?

– Dacă mă întrebaţi pe mine, cea care mă impresionează încă şi astăzi este descoperirea planetelor extrasolare, pământuri la care doar visam până nu demult. În rest, orice pas făcut în cercetarea cosmosului nu poate decât să mă surprindă, să mă încânte. Se fac eforturi uriaşe în acest domeniu, umane şi financiare, şi mulţi mai cred că este vorba doar de o competiţie de genul „cine ştie mai multe” sau „cine este cel mai bun”. Această nevoie de a arăta până unde poate merge mintea omenească este, desigur, şi ea o explicaţie posibilă a cercetării cerului. Dar puţini realizează câte aplicaţii pentru noi, pământenii, găsim în aceste descoperiri cosmice: de la lucruri simple cu care ne-am obişnuit atât de tare încât uităm de unde vin (amintesc numai deja banalul GPS) până la viitorul produselor farmaceutice, al elementelor care încep să se epuizeze pe Terra, la soluţiile privitoare la stoparea evoluţiei climei în dauna omului etc.

 

De curând aţi prezentat la târgul de carte Gaudeamus recentul dumneavoastră volum închinat personalităţii unui astronom român uitat, Nicolae Donici. Felicitându-vă pentru migala cu care i-aţi reconstituit traiectoria, vă întreb de ce această trudă? Cât de tare contează pentru progresul acestei ştiinţe cunoaşterea eforturilor înaintaşilor? Întrebarea poate vă pare retorică, dar pe mine m-a intrigat întotdeauna că în şcoală (indiferent de nivelul ei) la materiile literare se studiază viaţa şi experienţa scriitorilor, în vreme ce la materiile ştiinţifice, adică exact la cele care se construiesc pas cu pas pe moştenirea înaintaşilor, nu se studiază cele ale savanţilor.

– Istoria ştiinţei? Cel puţin la noi este o adevărată Cenuşăreasă. Câţi mai ştiu cine au fost înaintaşii noştri şi mai ales că fără ei noi n-am fi unde suntem azi? Acesta este doar unul dintre motivele pentru care mă plec cu respect în faţa memoriei lor.
Încetul cu încetul am descoperit că istoria ştiinţei este o cercetare ca oricare alta (documentare, căutări în biblioteci, arhive, participări la reuniuni internaţionale, publicaţii) dar poate fi, fără nicio exagerare, şi o muncă de detectiv. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie cu ceea ce am făcut. Donici este poate cel mai bun exemplu: până cu numai câteva luni în urmă nu ştiam lucruri esenţiale despre el. Descoperirile au fost senzaţionale, dar despre toate acestea povestesc în carte, care este nu numai o monografie despre cel care a fost membru de onoare al Academiei Romane, un adevărat recordman al observării eclipselor de Soare şi membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale, ci şi o poveste a modului în care au fost descifrate atâtea enigme care se ţesuseră în jurul său. Cineva a spus, după ce a parcurs cartea, că a avut impresia că a citit un roman… poliţist!

 

Aţi spus mai înainte că descoperirile astronomice ajută la mai buna cunoaştere a planetei noastre. Dar acum ele vizează în bună măsură şi posibile alternative la viaţa de pe Terra. Aş vrea să explicaţi cum stau lucrurile.

– Am spus ceva mai devreme că nu degeaba se cheltuie sume uriaşe pentru cunoaşterea cosmosului: omul trebuie să vadă ce este dincolo de casa lui, trebuie să înţeleagă cum îl ajută celelalte corpuri cereşti să supravieţuiască pe această planetă din ce în ce mai populată dar şi unde se va muta când planeta lui nu va mai exista. Or, Marte, Luna (dar ţintele nu se vor opri aici) sunt primele care ne pot ajuta să ne cunoaştem propria noastră planetă, dar şi să punem la încercare fiinţa umană în adaptarea ei la condiţii total diferite de cele terestre.
Nu este simplu să trăieşti în condiţiile de pe Lună sau de pe Marte, dar iată câţi voluntari s-au oferit să le simuleze pe Pământ. Adaptarea este dificilă dar merită: va veni ziua când ei se vor instala pentru o perioadă mai mult sau mai puţin lungă să trăiască acolo. Numai aşa vor putea investiga la faţa locului solul, efectele atracţiei mai mici decât cea de pe Pământ (cea de pe Lună este de şase ori mai mică, iar pe Marte de vreo trei ori). Numai aşa se vor putea apropia de alte corpuri din sistemul solar pentru a afla la ce sunt bune ele pentru noi, pământenii. Veţi spune că o va face aparatura spaţială: de acord, dar nu s-a descoperit încă ceva care să înlocuiască pe deplin creierul şi sensibilitatea omului. Desigur, povestea e mult mai lungă dar ceea ce cred eu că trebuie reţinut e că toate acele cercetări şi experimente chiar merită făcute!

 

Ştim cu toţii că la originea cotiturii în cunoaşterea şi în mentalitatea europeană (începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea), care a însemnat intrarea în modernitate, s-a aflat astronomia; astronomia a fost volantul marii întoarceri. Astăzi, când omenirea pare atât de obişnuită ca ştiinţa să facă zi de zi descoperiri uluitoare, mai este astronomia capabilă de a determina o cotitură majoră în gândire şi cunoaştere?

– Astronomia a fost o cotitură odată cu Copernic (vai, Pământul nu mai era „centrul” Universului), apoi cu Galilei (nu degeaba 2009 a fost declarat An Internaţional al Astronomiei pentru celebrarea primei observaţii astronomice cu o lunetă, un instrument tehnic, nu cu ochiul liber, zestrea naturală a omului) şi lista poate continua.
Dar, vedeţi, nu este vorba despre descoperirea unor fenomene, legi sau corpuri cereşti. Este vorba de modul în care astronomia a schimbat felul de gândire al oamenilor. Şi da, continuă să-l schimbe. Poate mai puţin spectaculos ca atunci, dar îl schimbă, cu paşi mici. Dacă ne amintim numai că teoria relativităţii a lui Einstein a împlinit abia un secol, că pe acea vreme nici nu se auzise de big-bang, că astăzi vorbim de planete în jurul altor sori, că vorbim chiar de viaţă pe alte corpuri cereşti, ne dăm seama că orice noutate a astronomiei ne face să gândim altfel, că dezlegarea tainelor universului ne ajută să dezlegăm probleme fundamentale ale vieţuirii noastre pe planeta aceasta.

 

Nu doar în epocile premoderne, dar chiar şi în epoca modernă, cosmosul a fost perceput nu numai ca ceva ce trebuie cercetat ci şi ca un posibil pericol – mă refer la tema cataclismelor cosmice. Asta să rămână după progresul astronomiei? Spaima?

– Eu cred că omul a realizat dintotdeauna cât este de mic în faţa Universului. Teama de comete, eclipse şi o mulţime de alte fenomene, ca să nu mai spunem de „sfârşitul lumii” a fost recurentă, iar în ultimul secol n-aş zice că s-a amplificat, ci dimpotrivă a mai scăzut, dar nu de tot – şi vorbesc despre mentalitatea oamenilor şi nu despre succesul de public şi de încasări al filmelor SF. Numai eu ştiu despre câte „sfârşituri” a trebuit să vorbesc: de la aşa-zisa aliniere a planetelor, până la apocalipsa din anul 2000 (!) sau la mult mediatizatele date inevitabile ale unui cataclism cosmic.
Dimpotrivă, informaţiile care ne vin de la astronomie ne ajută să înţelegem ce sunt aceste fenomene şi cât de posibil este un pericol cosmic. Există de altminteri o comisie internaţională care se ocupă de studiul corpurilor cereşti care se apropie periculos de mult de noi, dar există şi echipe internaţionale care cercetează modul în care putem evita o astfel de catastrofă (deturnarea sau detonarea corpului în timpul unei apropieri prea mari). Ştim şi că planeta noastră va muri odată, atunci când steaua noastră, Soarele, îşi va consuma tot combustibilul, adică peste vreo 4,5 miliarde de ani. Dar până atunci pericolul nu vine din cosmos ci de la noi, pământenii, deşi eu tot sper că omul va fi atât de înţelept încât să nu se distrugă singur. Dar cine ştie?
Ar mai fi o cauză a ceea ce numiţi spaima cosmică: anume credinţa în astrologie, în acea pseudoştiinţă care ne „spune” ce se va întâmpla cu noi în funcţie de aştri. Dacă eu încerc să explic relaţia dintre om şi aştri nu sunt poate atât de convingătoare ca un astrolog. Nu e cazul să intru aici într-o polemică pe această temă dar, cum mulţi dintre cei ce se încred în astrologie sunt şi creştini convinşi, le-aş aminti numai cuvintele din Deuteronom (18: 10-14): „Să nu fie la tine ş…ţ nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, ş…ţ ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta.”

 

A propos: o parte însemnată din activitatea dumneavoastră recentă este dedicată dialogului dintre ştiinţă şi religie. Ce speraţi de la dialogul între o cunoaştere precum crezul religios, care presupune un adevăr etern şi cert, şi o cunoaştere conştient incompletă şi infinit provizorie precum cea ştiinţifică?

– Am fost de multe ori întrebată de ce mă preocupă acest dialog. În primul rând trebuie să amintesc că fac parte dintr-o generaţie lipsită de educaţie religioasă, la care chiar păstrarea Bibliei în casă nu era recomandabilă. Îmi amintesc cum tatăl meu a explicat unui coleg care l-a vizitat că are nevoie de Biblie pentru ca să înţeleagă de ce trebuie să fie… ateu (!). Să nu uităm că eram invitaţi să ţinem conferinţe în cadrul programului de educaţie ateist-ştiinţifică (atenţie la ordinea cuvintelor!). La una dintre ele (unde noi nu făceam decât să popularizăm ştiinţa, să o facem cât mai accesibilă celor mulţi), o fetiţă m-a întrebat: „dacă va fi descoperită viaţă pe o altă planetă, ea va avea acelaşi Dumnezeu ca şi noi?”
Mai mult, tot ce am vorbit până acum despre meseria mea arată că astronomii sunt poate mai implicaţi decât mulţi alţii în problemele Universului, în întrebările de unde vine şi încotro merge el, ce este „dincolo” de ce cunoaştem sau vom cunoaşte vreodată.
Acesta este şi motivul pentru care mulţi astronomi, de diferite religii, participă la acest dialog: este suficient să amintesc câţiva astronomi de marcă pe care i-am publicat în colecţiile noastre „Ştiinţă şi Religie” sau „Ştiinţă, Spiritualitate, Societate”: Carl Sagan, Trinh Xuan Thuan sau Owen Gingerich.
Dar faptul de a dialoga, de a ne asculta reciproc şi a ne analiza argumentele din punctul de vedere al celuilalt, este în sine o mare reuşită: mai ales că dialogul acesta abordează marile întrebări şi mistere ale lumii. Nici nu cred că e nevoie de justificări în plus. Dialogul dintre oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii diferitelor religii nu poate duce decât la binele fiecărui participant la dialog: un teolog nu poate face abstracţie de lumea materială în care trăieşte, iar un om de ştiinţă adevărat nu poate avea aroganţa de a spune că ştie tot sau că mintea omenească va rezolva totul. Să nu uităm ce a zis Einstein: „Ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă”. Există deci un echilibru între cele două: când omul pare să-şi piardă cumpătul prin ştiinţă (ca să amintesc numai dinamita sau bomba atomică) stă în puterea religiei să oprească umanitatea de la prăbuşire. Acesta este poate şi motivul pentru care evoluţia spectaculoasă a ştiinţei, în loc să oprească religiile, le face parcă şi mai necesare omului, ceea ce se poate observa uşor în recrudescenţa de care dă dovadă religia astăzi. Nu putem trăi doar cu materie şi prin materie. Fizica cuantică nu a făcut decât să găsească tot mai mulţi credincioşi printre… fizicieni.

 

Să încheiem vorbind despre „frumos”. Se ştie cât de mult şi îndelung (până la Kepler) prejudecăţile estetice, respectiv imaginea unui cosmos obiectiv frumos, au blocat progresul astronomiei. Astăzi, însă, se pare că ştiinţa ne spune că frumuseţea cosmosului este un dat subiectiv, adică ea există doar în măsura în care există ochiul şi urechea care o percepe. Obiectiv universul e negru şi mut?

– În primul rând cosmosul este accesibil chiar şi celor lipsiţi de vedere. Mi s-a întâmplat să asist la o vizită a unor orbi la un Observator astronomic: li se prezenta ce cunoaşte astăzi omul fără a vedea. În al doilea rând, performanţele tehnologiei spaţiale au făcut ca Universul să ofere un spectacol nebănuit până nu de mult. Cel care priveşte printr-o simplă lunetă pare a fi uneori dezamăgit că nu vede imaginile oferite de un telescop spaţial. Dar niciun instrument nu poate tăia emoţia unui clar de lună, a unei ploi de stele căzătoare, a întunericului care se lasă în plină zi la o eclipsă de Soare sau la spectacolul unei comete.
Măsurăm coordonatele aştrilor, studiem compoziţia chimică a corpurilor cereşti, comparăm viteze de deplasare, comentăm observaţiile, descoperim noi proprietăţi, elemente ale universului, facem ştiinţă. Dar spre surpriza nespecialiştilor, omul de ştiinţă trăieşte mai mult decât ei încântarea pe care ne-o oferă Universul, şi care nu vine prin mijlocirea simţurilor sale ci pentru că i-o dezvăluie tehnica. Dar dincolo de frumuseţea sa perceptibilă, universul ne vorbeşte, ne fascinează, poate şi prin misterul infinit pe care pare să-l ascundă, iar acest farmec lucrează probabil asupra oricărui astronom, ca şi asupra nespecialistului. Cu cât îl studiezi mai în profunzime cu atât descoperi farmecul insondabilei lui profunzimi.
Anul 2015 a fost dedicat Luminii. Câte secrete nu ascunde încă ea? Am început să descoperim imensitatea spectrului electromagnetic cu vreo două secole în urmă când a început studiul radiaţiei infraroşii. În ultimii cincizeci de ani au fost descoperite atâtea noi „culori” ceea ce a provocat o revoluţie in astronomie; au fost descoperite de asemenea stele ciudate care pulsează, galaxii extrem de active, o radiaţie misterioasă de fond etc. Pătrundem în locuri tot mai ascunse ale universului, acolo unde ochiul nici n-a visat să poată ajunge vreodată... Şi atunci, mai putem vorbi de întunericul universului, de tăcerea lui? Nu. Eu cred doar că fiecare nouă descoperire ne va dezlega încă o taină a lui dar ne va pune dinainte alte mii pe care abia aşteptăm să le studiem. Şi „jocul” va continua cât va dăinui omul pe pământ.

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867