Ziarul de Duminică

Mai întâi alb apoi gri apoi albastru/ de Margriet de Moor

Mai întâi alb apoi gri apoi albastru/ de Margriet de Moor

Autor: Ziarul de Duminica

22.08.2014, 00:01 94

Margriet de Moor s-a născut la Noordwijk, în Olanda, în 1941. Provine dintr-o familie catolică, a crescut alături de şase surori şi trei fraţi. A studiat pianul şi canto la Conservatorul Regal din Haga, unde preferinţele ei s-au îndreptat spre muzica unor compozitori de avangardă ca Schönberg, Satie şi Debussy. Din 1968 a început să apară constant pe scenă, ca solistă. Zece ani mai târziu şi-a reluat studiile, de data aceasta în istoria artei, la Universitatea din Amsterdam. A realizat filme video despre artă şi a predat pian şi canto înainte de a începe să scrie, la 45 de ani. Prima carte i-a apărut în 1988. A cunoscut notorietatea în 1992, când a publicat primul ei roman, Mai întâi gri apoi alb apoi albastru, care a fost considerat o capodoperă de către critici şi a fost tradus în numeroase limbi. În Germania s-a vândut într-un tiraj de peste trei sute douăzeci de mii de exemplare. A scris mai mult de zece cărţi, printre care Virtuozul (1993 – tradus în română la Editura Univers, 2004), pe care unii critici nu au ezitat să-l compare cu Despre iubire şi alţi demoni al lui Gabriel García Márquez, Sonata Kreutzer (Kreutzersonate, 2001), Înecata (De verdronkene, 2005), Pictorul şi fata (De schilder en het meisje, 2011), Mélodie d’amour (2013). Cărţile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi şi au fost recompensate cu numeroase premii, printre care prestigiosul premiu olandez AKO pentru literatură pentru primul roman publicat (Mai întâi gri apoi alb apoi albastru). Locuieşte în Amsterdam.

O fetiţă deschide o uşă, iar oamenii Gestapoului nu mai pot fi opriţi. Istoria dă năvală înăuntru.
Un băiat refuză să se despartă de ursuleţii lui de pluş, până în ziua în care o minge albastră i se rostogoleşte la picioare. O porneşte pe urmele ei.
Un bărbat e fascinat de lumina din tablourile unui prieten. Explorează şi el lumina ochiului uman, cu un bisturiu.
Femeia cu cele mai simple vise din lume îşi îmbrăţişează fiul cu forţa. Încearcă să-i reţină atenţia, dar el e irezistibil atras de Lună.
O femeie dispare de acasă şi la întoarcere tace cu înverşunare. Tăcerea ei îi înnebuneşte pe cei din jur.
Un cuţit tibetan deschide şi închide povestea Magdei, a rătăcirilor ei prin spaţiu şi timp.
Mai întâi gri apoi alb apoi albastru e romanul care i-a adus consacrarea autoarei olandeze Margriet de Moor, considerat o capodoperă şi tradus în tiraje de sute de mii de exemplare.

A dormit adânc. Cu braţele şi picioarele îndepărtate, gura deschisă, abandon total. Un soare roşu pal urcă deasupra câmpurilor cu bulbi de flori, e încă devreme, e o dimineaţă de mai din 1980, în seara de dinainte a descoperit că soţia lui dispăruse. Acum, pe jumătate treaz, cu capul înfundat în pernă, el încearcă să se agaţe cu disperare de lumea confortabilă a visului său. Nici o îndoială, nici o neînţelegere, nici o trădare. Cunoaşterea ţine pasul cu percepţia. Nu-i deloc nevoie să te sinchiseşti prea tare de lucrurile vii şi moarte: faci parte din ele, şi cu asta basta. Deodată, faţa i se întunecă. Pectoralii i se încordează. Informaţia din memorie l-a lovit din plin: ieri seară pe la zece, când s-a întors acasă, a trebuit să se întoarcă pe aleea din grădină şi să deschidă uşa cu propria cheie; a călcat pe ziare şi scrisori; în camerele întunecate plutea un iz de absenţă; nu se simţea nici urmă de câine.
De jos, din capul scărilor, a strigat-o:
– Magda!
Şi încă o dată, în impermeabil, cu bărbia ridicată:
– Magda!
Liniştea s-a păstrat intactă.
Atunci şi a pus jos valiza, a aprins lumina şi a început să inspecteze casa. Exagerat de multe haine în cuier. De îndată ce au ieşit câinii, covoarele încep să pută. Impresioniştii francezi sunt puşi în bibliotecă la înălţimea ochilor. El îşi împinse mâna sub frunzele unei ferigi: planta asta n-a mai fost udată de zile întregi. Pe blatul de bucătărie a descoperit o jumătate de pâine neagră, un cuţit murdar şi o ceaşcă. Fără să fie cu adevărat neliniştit, şi a aprins o ţigară şi a tras cu ochiul la pantofii de damă de pe covorul de şters picioarele. Ea nu s-a ostenit să strângă de pe jos peria şi cutia de cremă de ghete. Uşa de la camera ei de lucru era deschisă. În lumina plafonierei, camera îi apăru cu totul stranie. Îşi aruncă o privire pe fereastră înspre grădină – ploua –, apoi ochii i-au căzut pe biroul circular. A încremenit. Bănuitor, se uită cu atenţie la locul gol de pe
 birou. A luat cu ea portretul perechii de îndrăgostiţi.
...Femeia e firavă. Cu faţa-i ovală şi părul de lungime medie, pare mai tânără decât este. Şi rochia ei, unul dintre acele modele pentru fete tinere, cum se purtau în acel an – 1936 –, întăreşte impresia că, pentru ea, viaţa deplină, înfloritoare abia urmează să înceapă. Ca şi cum deocamdată n-ar fi aşa! Ca şi cum soţul ei, în pantaloni şi cizme de călărie, n-ar sta chiar acolo, lângă ea! El este înalt, serios, o şuviţă de păr negru îi cade pe frunte. Această clipă nu este iluzie, e reală. Pe fundalul unei grădini de vară, viitoarea mamă a Magdei şi a strecurat braţul pe sub cel al soţului şi zâmbeşte cu o privire temerară şi neîncrezătoare în obiectivul aparatului, părând să-şi spună în sinea ei: cu el rămân tot restul vieţii. 1936. Fetiţa încă nu s-a născut.
El simţi în spate suflul unui curent de aer. O rafală de ploaie bătea în geam. Fără să şi ia ochii de la birou, întinse mâna să ia o scrumieră. Grija exagerată cu care ea îşi aranjează obiectele de uz curent. Acum, după ce micuţa fotografie din rama argintată dispăruse, putea să o observe mai bine decât în anii în care se aflase între agrafele de hârtie şi cântarul de scrisori. Fuma cu umerii ridicaţi. Ce pornire teatrală să fi avut?
În casă răsună bătaia puternică a unui ceas. Deconcertat, el începu să umble prin cameră dintr un colţ într-altul, aici fusese odată camera de lucru a tatălui său. O podea care scârţâie în locurile bine ştiute, o sobă de un negru mat, cu micile ei uşi deschise, miros de cenuşă, de hârtie, de lambriuri care în după amiezile de vară emană o strălucire în nuanţele unui portocaliu profund. În văduvia ei plângăcioasă, mamei lui îi venise ideea să pună o canapea sub ferestre. El se opri din mers. În timp ce pendula continua să bată – Magda vrusese să onoreze acel obiect –, el se gândea că mica fotografie îngălbenită fusese singurul lucru din casa asta în stare să evoce trecutul strict personal al soţiei sale.
În vară se instalaseră în casa lui natală. Mobilierul părinţilor săi era încă intact.
– E doar ceva temporar, i-a spus Magdei după ce se căţăraseră pe cele două şiruri de trepte care duceau în pod.
Renunţaseră la paradisul lor din peisajul montan francez, el avea în cap planuri de afaceri şi ce bine se potrivea că mama lui se hotărâse să se mute într-un imobil alb şi frumos, unde cineva avea să aibă grijă de ea şi, la nevoie, să-i sară-n ajutor. Nu vrusese să ia cu ea decât câteva lucruri de femeie bătrână.
Magda era tăcută. N-a reacţionat la vorbele lui, fixându şi însă ochii pe mobilierul decolorat de sub acoperişul podului.
– Ce frumos...
El a urmărit direcţia indicată de mâna ei, căutând inutil un obiect în toată acea harababură, şi a spus:
– De îndată ce afacerile mele încep să meargă, renovăm casa. Baie modernă, bucătărie modernă şi aşa mai departe. Schimbăm tot interiorul.
Roşeaţa din obrajii ei, tăcerea ei satisfăcută, docilitatea cu care, mergând înaintea lui, a coborât scara: oare nu ştia că rătăcea printre amintirile profund detestate ale tinereţii lui?
– Sau cumpărăm un apartament la malul mării, a spus el către ceafa ei blondă.
În dormitorul din faţă, ea s-a îndreptat spre şifonierul cu oglindă al mamei lui Robert – o femeie încărunţită prematur care obişnuia să-şi ridice morocănoasă privirea atunci când vreun mucos o deranja în timp ce încerca o rochie, o broşă, o pălărie –, a deschis ochii mari, şi a ridicat bărbia şi şi-a trecut vârfurile degetelor peste gât. Întorcându-se, a spus:
– Ce zici, vinul alb s-o fi răcit între timp suficient?
Fără obiecţie, ea a fost de acord cu înlocuirea oribilului pat dublu.
În săptămânile următoare, în timp ce el, cinic şi amuzat, s-a consacrat unei tranzacţii care, întâmplător, viza un lot de rame, Magda a pus stăpânire pe casă până în cele mai mici cotloane. A aerisit camerele, a spălat perdelele, a numărat şi a triat cearşafurile brodate cu monograma familiei. A vopsit lemnăria şi a văruit pereţii încreţindu-şi fruntea înainte de a îndrăzni să bată vreun cui în tapet ori să mute ici şi colo un tablou.
Într-o seară de toamnă, el s-a întors acasă. Magda era în pat cu o carte – studia neerlandeza –, avea părul desfăcut şi purta un sacou drăguţ din satin, cu mânecile suflecate. Ascultând vâjâitul vântului în jgheabul de scurgere, el a deschis robinetele de la baie, s-a urcat gol goluţ pe cântar – tot şaptezeci şi şapte de kilograme – şi a observat puţin mai târziu că Magda adormise cu cartea lângă ea. Privind la expresia ce încremenise enigmatic pe faţa ei, şi-a zis – şi acest gând ascundea ceva insuportabil – ea e soţia mea... Sub un scaun, căţeluşii ei respirau hârâit.
Fără să-şi fi scos încă impermeabilul, stătea încă în faţa şifonierului cu oglindă, atunci când jos a sunat telefonul.
Nu răspunde, şi-a zis el calmându-se. Câtă vreme nu auzi şi nu vezi nimic, totul rămâne, în principiu, ca mai înainte. Ea n-a considerat necesar să lase un rând, nici pe pat, nici în baie, nicăieri nu-i nici un bilet, şi, cu toate că periuţa de dinţi a dispărut şi, la prima vedere, jumătate din flacoanele şi tuburile ei, ea nu-ţi va perturba cu adevărat ordinea fără cusur a vieţii. Alungă-ţi deci de pe chip expresia asta de confuzie, ba chiar ai zice că-i frică. I-a povestit cineva ceva? I-a trimis o scrisoare anonimă? E plăcut să făptuieşti o cruzime a cărei sursă nu va fi descoperită niciodată.
De parcă el n-ar fi aterizat în această situaţie reconfortantă dintr-o pură întâmplare. Sunt lucruri care li se întâmplă bărbaţilor. Într-o bună zi, o vânzătoare roşcată cu mâini zdravene îndoaie un pantof în faţa ta, şi a dat drumul să cadă pe un genunchi lângă o mică piesă de mobilier cu partea din faţă înclinată şi te ajută să-ţi strecori piciorul în pantof; la sfatul ei, îţi mişti degetele. Când ea îşi ridică privirea întrebătoare, o recunoşti. Nici ea nu se poate abţine izbucnind în râs şi, în mijlocul magazinului, îşi scoate agrafele din coafură: părul de veveriţă i se revarsă lui Agnes Rombouts pe spate. După douăzeci de ani, ea se lasă de bunăvoie strânsă în braţe şi sărută cu gura deschisă. Îi apreciezi constituţia corpului şi felul în care ştie să şi mişte urechile, dar nu vrei să auzi nici măcar o vorbă despre istoria ei obosită. După o călătorie de afaceri  de patru, cinci zile, îi contempli, într-o cameră de hotel, silueta neîngrijită şi te ia cu foc la cur.
Aparatul continua să sune. Schimonosindu-şi faţa, coborî, intră în salon şi ridică receptorul. Era Nellie.
Îi tresăriră sprâncenele.
– Nellie!
Mută câteva cărţi de pe fotoliu şi se aşeză.
– Deci câinii sunt la voi?
De partea cealaltă a firului începu o poveste amănunţită. El fuma trăgând grăbit din ţigară şi scotea din când în când câte un zgomot afirmativ.
– Bine. Mâine la sfârşitul după amiezii. Da, vin să-i iau. Ce?
Asculta cu buzele ţuguiate.
– Hm, nu, de fapt, nu. Drept să-ţi spun, nu ştiu mare lucru. Vizită de familie, spui tu, mda, cam aşa s-ar putea spune. Mai întâi pe la mama, apoi pe la sora mea...
Pe chip i se citea uimirea.
– Dar nu, nu asta susţin. Bineînţeles, nu-i ceva neobişnuit. Doar că...
– ...
– Da, probabil că da. În treacăt, cred. Trebuie să-mi fi intrat pe o ureche şi...
El râse, mormăi un salut şi mai ascultă o clipă tăcerea, pârâitul şi zumzăitul telefonului. Apoi se duse sus. Îşi întinse oasele şi căscă. Logica feminină a lui Nellie îl domolise şi îl consolase. Acum se duse să se culce.
Nici nu se întinsese bine, că o greutate familiară începu să-l tragă în jos de mâini şi de picioare. Stătea culcat pe spate, ca pe o navă, şi asculta vântul. Vântul de deasupra câmpurilor se înteţi, alungă ploaia, mătură norii de pe cer şi în cele din urmă se potoli. Zorile aveau să fie albastre şi transparente.


Margriet de Moor, Mai întâi alb apoi gri apoi albastru. Traducere din neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu. În pregătire la Editura Univers

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO